Adrian CRÂNGANU
Aşa cum aproape fiecare substantiv din limba română are un sinonim, sau mai multe, tot aşa cred că şi întâmplările petrecute în urmă cu exact 21 de ani ar trebui să poarte două nume, sau, de ce nu?, chiar mai multe. Eu m-aş opri la ,,Revoluţie” şi la, aşa cum am tot auzit de ani şi ani încoace, ,,evenimentele din decembrie 1989”. Şi, cu toate că sunt unul şi acelaşi lucru, între cele două înţelesuri e o distanţă cosmică. Atunci, care e diferenţa, în ce constă ea?
În continuare, am să încerc să explic cum văd eu lucrurile. Cei mulţi, cei care au fost în stradă, cei care au renunţat şi la ultima fărâmă de raţiune, s-au dezbrăcat de haina fricii şi au strigat, şi au îngenunchiat, şi au pus mâna pe arme, şi au râs şi au plâns, şi s-au îmbrăţişat unii cu alţii fără să se cunoască, cei care au alergat pe trotuare cu capetele plecate de teama de a nu-i nimeri vreun glonţ, cei care au tremurat şi au sperat – toţi aceştia, sunt convins, numesc acele clipe, şi zile, şi luni, şi ani din Decembrie 1989, cu un singur cuvânt: ,,Revoluţie”. Eu i-am văzut. I-am auzit. Şi mai ales i-am simţit. Pentru că am fost acolo, între ei. Şi tot ceea ce am descris, în cuvinte mult prea sărace pentru a descrie dramatismul acelor momente, s-a întâmplat cu adevărat. Şi într-atât de tare ne luase Dumnezeu minţile în acele momente, încât eu – ca să dau numai un exemplu – n-am găsit altceva mai bun de făcut, înainte de a merge în faţa Primăriei, ca să strig, decât să mă duc acasă şi să mă bărbieresc. Mă gândeam la modul cel mmai serios că, dacă tot e să mă împuşte acolo, măcar să fiu un mort frumos.
Şi tot în piaţa din faţa Primăriei, m-am întâlnit în acele zile şi nopţi calde de decembrie cu o mulţime de cunoscuţi care nu înţelegeam, în ruptul capului, ce căutau acolo. Pe moment m-am bucurat că i-am văzut, mi-am zis că au curaj şi că, în sfârşit, au înţeles, chiar dacă în ceasul al doisprezecelea, că de fapt fuseseră slugile unui regim strâmb şi că, în fond şi la urma-urmei, nu jucaseră decât un teatru ieftin, o mascaradă, iar atunci dăduseră cu măştile de pământ şi îşi descopereau adevărata faţă. Şi eram dispus să-i iert. Nu pe toţi, dar pe marea majoritate. Pe urmă am stat şi m-am gândit că, foarte bine, ei, aceştia de care vorbesc, puteau să joace la două capete, şi m-am uitat mai atent ce fac. Erau foarte rezervaţi, stăteau mai retraşi decât ceilalţi, şi, în general, se purtau în aşa fel încât, dacă regimul n-ar fi căzut, ei să poată să spună oricând că fuseseră acolo să observe şi, mai apoi, să ia măsuri. Luat de val, însă, gândul n-a stăruit prea mult în mintea mea. A revenit acum, dar şi în urmă cu mai mulţi ani, când pe toţi aceştia i-am auzit numind acele întâmplări ,,evenimentele din decembrie 1989”. La fel ca şi pe cei care s-au baricadat în case în acele nopţi, luminoase şi întunecate, deopotrivă.
Iar ei, CEILALŢI, au fost mult, infinit mult mai mulţi decât NOI.
