Ningea ireal în acea noapte a purităţii, noapte a oraşului. Ningea adânc, cu o cădere largă şi dulce. Ningea ca în vremurile de altădată, şi gândul meu zboară în lumea amintirilor din copilărie, cu tot alaiul ei de flori dalbe. Ale visului şi speranţei, ale dragostei de frumos şi de adevăr.
Tăcerea, ce se aşterne ca un val albastru, devine omagiul târziu adus celor ce au ştiut glăsui aici înaintea noastră. E o tăcere cumplită… Iar fulgii, ca nişte soli ai tăcerii, cu grijă se grăbesc să ascundă negrul teluric.
E rece pe străzi, cu toate că de cu seară căutam cafenelele încălzite ca să-mi desfăşor ziarele şi revistele ce le aveam cu mine, să-mi scot agenda pe masă, în speranţa stearpă că-mi va veni o idee genială. Cafeaua măcar era caldă şi ospătara binevoitoare, şi asta celor obişnuiţi cu puţin le ţine de fericire.
În ianuarie, zăpada scrâşneşte sub paşii neîncepuţi ai stelelor. Ne întrebăm ce mai e şi cu ianuarie, când noaptea e lungă şi albă, iar timpul ne trece prin gene de ceară.
Cu gândul sub clopotul zăpezilor faste, noaptea pare scuturată de tainele naturii.
Ninge şi se pare că fulgii de nea sunt petale din florile de cireş, florile iernii. Dar va avea şi iarna un sfârşit. Oraşul va rămâne însă şi ne cheamă mereu.
Sub fiecare stâlp de iluminat public al oraşului se împleteşte dragostea, sau tristeţea dragostei pierdute. Lângă oricare stâlp, mie nu-mi stă bine decât miruit cu vin şi cu flori în mână.
Scriu despre toate acestea cu degetele prăjite de fluturii care şi-au rotit aripile în jurul stelei ce mi-a mângâiat nopţile adolescenţei. Acum, toate luminile oraşului au ochi de floare de tei. Când se trezeşte în mine vagabondul nopţilor, cobor dintre cărţi şi trec să-mi reazim tristeţile de trunchiul lor, în care cântă vânturi pierdute.
Luminile de pe Strada Ardealului sunt struguri atârnaţi de cer. Aici, unde casele au miros specific, iar luminile, spre dimineaţă, se schimbă în pălării gătite cu licurici. Lampă de flacără verde, descântec de dragoste, mătase aşezată pe sâni de ţigancă, cine-i atinge nu mai aude viorile „Doinei Banatului”.
Acum, luminile oraşului ard în pereţi de ger. Dimineaţa, când se trezesc, ele se ascund în inima paltinilor din Parcul Dragalina sau se duc să lumineze balurile domniţelor de la Pomul Verde.
Când ziua îşi apleacă pleoapa şi se stinge, răsar din nou în trupul străzilor, şi-mi spun despre toate poveştile de iubire ţesute între arcadele lor.
Stau acum la fereastra anotimpului şi privesc, şi văd cum mă priveşte şi mă cheamă lângă gândul şi flăcările sale ce nu se sting, flăcări ce răsar din eternitatea sublimului prezent.
Trecerea timpului, acea mişcare de clipe, s-a dovedit a nu fi uşoară. S-au cernut generaţii şi oameni ca nisipul, iar eu, înfăşurat în anii mei plini şi grei de zăpadă, străbat anevoios anotimpurile.
Cândva, n-au să mă mai ducă picioarele şi voi rămâne în urmă, ca o bornă albă, semn că pe aici am fost şi eu, odată, printre caransebeşeni. Paşii mi-au domolit alergarea prin viaţă, trecându-mă, probabil, în ceea ce simplu şi firesc se numeşte ISTORIE.
Doinel Puiu MĂRGINEANU
