De câteva ori pe zi, stau în bucătărie, aşa cum mă simt eu cel mai bine, adică îmbrăcat în nişte pantaloni scurţi, vechi şi largi, şi cu un tricou decolorat care pur şi simplu atârnă pe mine, fumez, beau cafea şi mă uit la peticul de cer care se vede pe fereastră. Şi, de cele mai multe ori, dacă vecina din blocul de vizavi nu-şi întinde rufele la uscat pe sârmele din faţa ferestrei de la camera mare, mă uit la nori. Azi, de exemplu, mi-a trecut prin cap că, dacă aş fi un pierde-vară plictisit sau un pensionar tânăr din cadrul armatei sau miliţiei, aş putea să-mi petrec vremea făcându-le poze. Dacă ai destulă răbdare, imaginaţie şi timp, bineînţeles, ajungi la concluzia că, în dansul lor, pot să ia cele mai fascinante forme. De dimineaţă, mi s-a părut că doi nori s-au transformat în peşti, cel mare înghiţindu-l pe cel mic. Până să ajung, însă, să-mi scot aparatul de fotografiat din geanta în care îl ţin, vântul de-acolo, de la ei, de pe cer, i-a risipit, chiar dacă totul nu a durat decât cel mult două minute, cam cât trăiesc ei, din câte am observat, iar eu am rămas cu buzele umflate.
De-a lungul timpului am văzut nori câini, nori continente, nori păsări, nori mânuşi de box sau maşini de spălat, nori bucălaţi sau slăbănogi, ba cred că o dată am văzut şi un nor care zâmbea, iar altă dată unul strigoi. Am uitat să spun că la norii albi mă refer, despre ei vorbesc, cumulus sau cum li s-o mai fi spunând. Doar cu ei îmi place să mă joc în imaginaţia mea şi doar cu ei aş face o expoziţie de fotografie, bineînţeles, dacă aş avea şi timp să le fac poze. Din păcate, n-am reuşit niciodată să fiu mai iute decât vântul care-i împrăştie.
În seara asta, însă, cerul s-a acoperit de nori grei, vineţii, cred că nimbostratus le zice, dacă nu mă înşeală memoria. Nu plouă încă, dar nici bine nu e. Sunt nori pe care nu-i pot citi, oricât m-aş chinui să le desluşesc contururile. Dar dacă trebuie, totuşi, să-i compar cu ceva, aş zice că seamănă ca două picături de apă cu ceea ce ni se întâmplă nouă de vreo săptămână încoace. Vreun fulger care brăzdează cerul e ca explozia preţurilor la absolut tot ce ne înconjoară, ameninţarea întunericului e viitorul care ne aşteaptă, iar umbrela pe care ne-o pregătim în coridor, lângă uşă, pentru furtuna de mâine, e exact cei 50 de bani pe care ni i-a aruncat în scârbă guvernul, ca la milogi, pentru benzină. Iar pentru următoarele luni, dacă ar fi să fac eu prognoza meteo, aş anunţa potopul.
În vremea asta, toată lumea bombăne, dar nimeni nu face nimic. Dacă ieşim în stradă e clar că ne udăm, aşa că preferăm să stăm în casă, cum am făcut în ultimii 32 de ani în fiecare zi care a trecut şi ne-a adus mai aproape de ceea ce am devenit astăzi. Adică mămăliga care nu mai explodează. În privinţa asta, trebuie să recunosc că m-am gândit mult ce se întâmplă. La început mi-am zis că de vină pentru lenea asta a noastră de-a mai sări o dată în aer sunt politicienii, care au reuşit să ne facă să nu-i mai urâm, ci de-a dreptul să-i detestăm din toate puterile noastre, iar a-i lua la scărmănat ar fi sub demnitatea noastră. E o explicaţie şi asta, sau era. M-am dumirit cu adevărat zilele trecute, când am auzit la televizor că doar românii din Germania şi Anglia trimit, în fiecare an, în ţară, două miliarde şi jumătate de euro. Adică fiecăruia exact atât cât, atunci când plouă, să încuie uşa şi să se baricadeze în casă şi să lase străzile pustii.
Mă uit din nou pe fereastră la bucata mea de cer, aia pe care o văd din bucătărie. Mi se pare că s-a lăsat rece fiindcă soarele a început să tremure de frig, chiar dacă e acoperit de o pătură de nori, de fapt de o coaliţie de nori nimbostratus. Dar ce mult aş vrea să mă înşele memoria…
Adrian CRÂNGANU