Gata, m-am hotărât. Când o să ies la pensie, primul lucru pe care o să-l fac e să-mi construiesc o ţară. Una mică, după puterile şi nevoile mele. În cazul ăsta, o să mă învecinez la vest cu Nea Andrei, la nord cu Vali, la est cu Mariana şi la sud cu România. În plan vertical, n-o să fiu vecin cu cerul şi cu pământul, ci cu Domnul Ilie şi cu Florin.
În principiu, capitala o să fie în camera mare, iar restul, camera mică, bucătăria, baia, şpaisul şi coridorul o să le numesc simple unităţi administrativ-teritoriale. Cum nu sunt mari, au cam 50 de metri pătraţi cu totul, n-o să fie nevoie nici de prea mulţi bugetari care să taie frunze la câini, de fapt n-o să fie nevoie de niciunul, fiindcă ţara o să aibă doar doi locuitori, pe mine şi pe nevastă-mea, şi amândoi o să fim pensionari. O să fac alegeri doar o dată, pe urmă o să aplic şi eu rotativa, dar nu din patru în patru ani, ci din lună-n lună. Una o să fiu eu preşedinte şi nevastă-mea prim-ministru, şi-n următoarea facem schimb de funcţii.
Sărbători naţionale au să fie decretate zilele de naştere ale conducerii ţării, adică în iulie şi în octombrie, ca să nu se supere nimeni. N-o să producem nimic, o să trăim exact ca acum, adică o să importăm totul, iar atunci când n-or să mai fie bani o să ne împrumutăm în plan extern, de la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor sau, în cazuri excepţionale, de la băiatul nostru, ca organism financiar internaţional. Şi, dacă mă gândesc bine, asemănările cu vecina noastră de la sud nu se opresc aici. Ca şi România, nici noi n-o să avem nici Minister al Justiţiei, nici de Interne, nici al Apărării, şi cu atât mai mult Minister al Tineretului şi Sportului. Ar fi culmea, la cât de îmbătrânită o să fie populaţia ţărişoarei mele. Iar dacă o să mă hotărăsc să-i scriu o Constituţie, ea n-o să aibă mai mult de două pagini şi primul articol o să fie că ţara asta tânără nu va avea în vecii vecilor Imn şi Steag, ca să nu mi le umilească UDMR-ul. Una peste alta, dacă am să reuşesc să fac tot ce-am scris până acum, cred că o să-mi iasă o ţară faină.
Cât despre mine, eu am să stau exact ca un moş ce-o să fiu, toată ziua cu burta la soare, dacă o să-mi crească una până atunci, fiindcă deocamdată nu am, seara o să citesc şi noaptea o să mă uit la televizor până or să mă usture ochii. Poate că o să-mi cumpăr şi o pipă din care o să pufăi tacticos, ca să par mai interesant, cine ştie.
Planurile astea, ultimele, vreau să le pun în practică aşa, cam în primele zece, doişpe mandate la conducerea viitoarei mele ţări, fiindcă eu cam de atât socotesc că o să am nevoie ca să-mi revin cât de cât după vreo 35 de ani de presă, sau câţi o să împlinesc atunci când o să trasez noile hotare. Şi-n toată perioada asta o să ascund toate pixurile, stilourile, creioanele şi hârtiile din casă, ca să nu fiu tentat s-o iau pe căi greşite, unele care, am puterea s-o recunosc, mi-au adus mai multe necazuri decât bucurii.
Nu zic, pe urmă, când o să mă mai pun sufleteşte pe picioare, poate că am să mai scriu vreun editorial, dacă un ziar o să mai fie dispus să dea doi bani pe articolele mele. Dacă nu, n-o să mă supăr pentru atâta lucru, fiindcă eu de la restul de viaţă vreau altceva – să-mi împlinesc visul vechi de cel puţin 20 de ani. Poate că, până la urmă, o să reuşesc să scriu romanul care mă tot bântuie din clipa în care am citit „Absurdistanul” lui Gary Shteyngart, chiar dacă ceea ce se întâmplă acolo nu are nicio legătură cu România, însă titlul da. O să fie cartea cu nume de ţară, şi invers, fiindcă aşa o să le botez pe amândouă: Normalistan. Totul e să nu pună Putin ochii pe ţara asta totuşi micuţă, cu capitala în camera mare.
Adrian CRÂNGANU