Uneori mă simt atât de obosit, că parcă nu mai am putere nici să adorm. Aşa mi se întâmplă şi acum. Nu-mi dau seama ce-am putut să fac azi încât să ajung în halul ăsta, dar s-ar putea să se fi adunat tot mai multele nopţi în care n-am dormit decât foarte puţin şi zilele de alergătură şi de scris, nu-mi dau seama. S-ar putea să fie de vină şi lehamitea tot mai adâncă faţă de ce se petrece în ultimul timp, oriîncotro îmi arunc privirea, dar, totuşi, nu cred să fie asta. Am mai trecut eu prin scârbe şi mai mari, dar ele nu m-au muiat niciodată. Or, acum, exact asta simt. Sunt leşinat şi bleg cum demult n-am mai fost.
Mai încerc o dată să mă adun, şi tot nu pot. Gândurile mi-au luat-o la fugă şi eu nu reuşesc să le ajung din urmă. Ceva a explodat parcă în mijlocul lor, ele au zbughit-o în toate direcţiile, iar eu mă uit neputincios cum se depărtează. Şi-mi zic că, în cazul ăsta, mai bine las totul pe mâine, şi până atunci poate mă hotărăsc şi despre ce să scriu, fiindcă acum nu mă simt în stare…
E deja mâinele despre care vorbeam ieri. Am păstrat începutul articolului, pentru că mi-a plăcut prima frază pe care am scris-o şi cred că nu puteam s-o folosesc decât cu continuarea pe care tocmai aţi citit-o. Vorbeam însă acolo şi despre lehamite şi despre cum nu credeam să aibă vreo legătură cu oboseala care, aşa cum mă şi aşteptam, mi-a trecut. Greaţa, însă, a rămas. M-a apucat în urmă cu vreo două zile, nu mai ţin minte exact, fiindcă între timp am mai avut şi alte motive să vomit, deci cea despre care vorbesc m-a apucat atunci când am văzut că la Bistriţa parcă, la spital, 9 din 19 pacienţi vindecaţi de COVID-19 n-au vrut în ruptul capului să doneze plasmă, ca să-i ajute pe bolnavii cu care poate că au stat chiar în salon. E ceva mai tipic românesc decât asta? Nu cred.
Îmi amintesc că vreun an sau doi am tot scris, aproape număr de număr, despre noi, despre cum n-ar trebui să fim. După un timp, mi-am dat seama că aproape făcusem o obsesie pentru toate defectele poporului ăstuia pe care, recunosc, l-am făcut cu ou şi cu oţet. I-am spus cum mi-a venit la gură, şi laş, şi egoist, şi incult, şi lipsit de orice urmă de demnitate şi de patriotism, şmecher, mincinos, hoţ, prost, violent, gălăgios şi câte şi mai câte. M-am oprit la un moment-dat, târziu, ce-i drept, dar nu fiindcă mi-aş fi schimbat părerea despre el, ci pentru sănătatea mea mintală am făcut-o. Simţeam că, dacă aş mai fi scris atunci chiar şi o singură literă, aş fi luat-o razna, într-atât eram de pornit împotriva tuturor metehnelor şi de disperat că, oricât am încercat, n-am reuşit să-i găsesc nici măcar o singură calitate. Şi, dacă-mi amintesc bine, în articolul în care mi-am luat adio de la subiectul ăsta scriam că nu politicienii sunt de vină pentru halul în care arată ţara, ci românii înşişi. Fiindcă, mai ziceam acolo, un popor de oi merită un parlament de lupi.
Expresia, din păcate, nu mi-a trecut mie prin cap, ci altcuiva, nu mai ştiu cui, acum vreo o sută de ani. Şi tot altcineva a mai scris că am avut un trecut de rahat, avem un prezent de rahat, norocul nostru că n-avem viitor. Eu am scris doar, pe la început, că azi e mâinele de ieri.
Adrian CRÂNGANU