Nostalgie

…Îmi amintesc, eram martor celor dintâi zile de primăvară, zăpada se transforma de la un ceas la altul, păsările concertau în diverse melodii, iar soarele te îmbia să cauţi cel mai apropiat colţ de iarbă.

Uneori îţi cântă fericirea la fel ca primăvara simfonia, alteori eşti predispus la melancolie. Câteodată te crezi în stare să aşterni pe hârtie amintiri, visuri şi dorinţe trezite odată cu firea.

Mi-a fost întotdeauna drag acest anotimp, când dragostea de viaţă clocoteşte ca pâraiele, iar imaginaţia capătă aripi de ciocârlie, răspunzând cerului albastru, dar revenind mereu la realitatea plină de bucurie a pământului.

Crescusem într-o frumoasă localitate de munte, fără cămaşă de mătase, fără scări de marmură, cu toate că marmura nu era departe de noi. Eram vecin cu buruiana şi bolta. Dascăli permanenţi: pământul lipit de tălpi şi cerul înnodat de frunte. Ce-mi puteau spune aceşti dascăli? Să calc drept pe unde voi merge; să fiu legat de glie prin rădăcini. Să-mi plec capul, în faţa furtunii, ca salcia.

Râuleţul Rusca desparte localitatea în două. Urcam de multe ori pe lângă firul neostoit al ei. Printre bolovani şi brusculani, apa bolborosea ceva. Poate că şi glia aceasta povesteşte ceva celor care vor s-o asculte, celor care-şi apleacă urechea la şoaptele florilor, ale codrului.

Viaţa este prezentă aici de mai bine de 250 de ani şi va fi prezentă pentru totdeauna, cu înnoirile şi marile perspective ce i se deschid. Fiecare loc al vetrei e un cântec veşnic viu, răspândind o nestăvilită poftă de viaţă. Documentele vremii, adevăraţi ochi ai istoriei, spun că oamenii de aici nu s-au lăsat pradă necazurilor, sărăciei şi mizeriei, că s-au făcut părtaşi la frământările acelor timpuri. Îmi aduc aminte de o primăvară a copilăriei pe când nu împlinisem mai mult de 9 ani. Atunci am făcut cunoştinţă mai deaproape cu localitatea.

Gândurile alunecă în urmă, la anii când ochii mei înregistrau acele frumoase tradiţii ale localităţii, ale pământului, ale părinţilor.

Cu toată criza de după cel de-Al Doilea Război Mondial, mama, având în curte un cuptor de copt pâine, din când în când îl mai folosea. Pâinea avea miez înalt şi dulce. Sub pâine, mama aşeza pe vatră frunze de nuc. Şi ce frumos se cocea pâinea şi ce rumenă o aducea mama, pe masă, în camera de mijloc! O acoperea cu un ştergar prin care ieşea un abur cu miros de făină şi grâu.

Din pleoapa acelor ani vin spre aducere aminte morile de apă, vreo trei la număr, toate aşezate de-a lungul Văii Rusca – Ghiţă Grozav, Ilie Stanimirescu, Aurel Mătăsărean.

Vara, mergeam împreună cu alţi copii din localitate la scaldă, pe Valea Şoimului sau la „Băloroane”. Aşa a fost atunci. Localitatea de azi are o altă înfăţişare, o altă ţinută.

De curând, străvechea aşezare minieră Rusca Montană a trăit atmosfera de mare sărbătoare, de emoţie şi de bucurie: aniversarea a 250 de ani de existenţă atestată şi, totodată, a exploatărilor miniere din această străveche vatră a judeţului Caraş-Severin. Cu acest prilej, rudele lui Karoly Maderspach, cel care a pus bazele mineritului şi industriei în aceste locuri, cu acceptul Primăriei locale, au aplicat o placă comemorativă pe faţada casei în care a trăit şi creat inginerul Karoly Maderspach.

La intrarea în localitate, apare sigla, înfăţişând o galerie de mină, având înscrisă tradiţionala urare minerească „Noroc bun!”.

Gândesc de multe ori la viaţa de altădată a acestor mineri. „Opincile, ciorapii de lână şi pălăria spartă” constituiau echipamentul de protecţie din acea perioadă.

Bogată în zăcăminte şi deosebit de pitorească, localitatea a fost vizitată şi căutată din toate colţurile lumii. Nu numai pentru bogăţiile sale subpământene, ci şi pentru faptul că aici s-a născut şi copilărit marele pedagog şi filozof Ştefan Velovan (1852-1932).

Cele mai importante zăcăminte se găsesc în zona Pleşu şi Ruschiţa. În ultimii ani, în preajma Revoluţiei din 1989 s-au întreprins noi cercetări geologice, care au asigurat un grad sporit de cunoaştere a zăcămintelor şi a zonelor care prezintă interes economic. Ce păcat că, după 1990, activitatea minieră de aici a trecut în nefiinţă, ca şi în alte zone miniere din ţară…

Altădată, aici pulsa mai multă viaţă. Minele şi uzinele de preparare a minereului erau un forfot continuu. Acum, şuieratul exasperant al vântului şi ţipetele artificiale şi metalice ale păsărilor redau o atmosferă lugubră, amplificată de galeriile goale, într-o animalică concurenţă.

Cariera de marmură, cea mai importantă din Europa în ceea ce priveşte calitatea conţinutului, ea mai există. Dealul Ionel, Dealul Maria, precum şi cariera actuală, situată între Pârâul cu Raci şi Valea Padeşului, sunt numai marmură. Cu toate acestea, viaţa locuitorilor este destul de grea. La dificultăţile pricinuite de veniturile modeste ale familiilor, se adaugă şi povara insuportabilă a unor preţuri exorbitante pentru hrană, sănătate şi întreţinere.

Aici, unde muntele se uneşte cu zarea, unde pădurea îmbrăţişează stânca pe drumul în serpentine, încă mai urcă sau coboară maşini grele cu marmură, în blocuri paralelipipedice de zeci de tone, care vor fi prelucrate şi valorificate în ţară sau străinătate.

Dacă drumeţul îndrăgostit de natură rămâne uimit de feerica frumuseţe a pereţilor de marmură, mineralogii se străduiesc să tălmăcească tainele legilor cristalizării din înfăţişarea lor neasemuit de variată.

Istoria sufletului meu poartă încă amprenta acelor timpuri, poartă frunza pădurilor, cântecul privighetorilor din zorile Padeşului, ploile şi soarele, poartă ceea ce această zonă pitorească a putut naşte.

Câte bucurii s-au strâns în suflet din aceste locuri! Dar vremea aleargă, se rostogoleşte, urcă dinspre dimineaţă înspre pieptul zilei, apoi trece molcom, fără zgomot, spre nepieritoarele amurguri.

Privesc încă o dată spre Rusca Montană. Timpul zilei se înregistrează pe marele ecran al faptelor, al primăverii. Simt parcă marea respiraţie a pământului, a oamenilor de aici. Suntem şi vom fi aici cu înaintaşii, cu trecutul, cu prezentul, cu viitorul ce se apropie. Locurile minunate străbătute altădată sunt mai degrabă ale unui gând oprit la popasurile amintirilor. Aceste amintiri vor rămâne la fel de vii când paşii obosiţi nu vor mai asculta îndemnul dorului…

Doinel Puiu MĂRGINEANU