La fiecare sută de numere împlinite de ziar şi în fiecare zi de 6 noiembrie, când a apărut prima ediţie, mă apucă, de 14 ani încoace, nostalgia. Aşa numărăm noi în presă, astea sunt singurele cifre care contează cu adevărat, şi sărbătorim, dacă avem cu cine. Dacă nu, editorialul ţine loc de petrecere, şi cititorii, de invitaţi. Prietenii sunt rari, fiindcă, chiar dacă ziare sunt parcă tot mai multe, ziarişti sunt tot mai puţini. Prin urmare, cu atât mai tare mă bucur că 7 Zile a reuşit să ajungă la 700 de ediţii în format tipărit. Despre asta e vorba azi. Şi despre cum cifrele astea rotunde mă fac să-mi dau seama mai bine cum timpul fuge tot mai tare de mine şi mă lasă în urmă tot mai mult, cu fiecare secundă.
Alung, aşadar, orice gând rău sau urât care m-ar fi putut face să scriu despre rotativă, că deja am ajuns să-i spun şi eu aşa, cu toate că ştiu foarte bine ce înseamnă cuvântul, e maşina care, în tipografie, scoate ziarele pe banda rulantă, maşina aia mare, care huruie şi pe care am văzut-o cu toţii, de zeci de ori, în filme, şi lângă care eu chiar am stat nopţi lungi şi ani întregi, deci nu despre asta am să scriu, nici despre război, nici măcar despre gluma care o să reprezinte România la Eurovision. Azi am să-ncerc să las nostalgia să vorbească.
Aş putea, aşadar, să spun că în ultimele 700 de numere m-am schimbat. M-am schimbat cu fiecare editorial scris şi cu fiecare pagină de ziar care mi-a trecut prin mână până să ia drumul tipografiei, sau cel puţin aşa cred, aşa simt câteodată. Nu ştiu dacă în bine sau în rău. Rămâne de văzut.
De multe ori m-am gândit că n-am ştiut niciodată ce impresie fac asupra oamenilor. Adevărul e că nici nu m-am prea întrebat, poate fiindcă îmi era teamă să aflu cum mă văd. Uneori, însă, chiar aş fi vrut să mă privesc cu ochii altora, mai ales cu cei ai oamenilor care încercau să mă tragă pe sfoară. Probabil că mă considerau slab, şi asta m-a îngrijorat o vreme, fiindcă eu n-am încercat niciodată să fiu altfel sau altceva decât eram. În filmul în care am jucat, am fost doar actor, nu mi-am fost şi regizor. Am considerat că n-am nevoie de unul. Iar replicile mi le-am scris întotdeauna singur. Poate şi asta m-a făcut să mă schimb.
Mai demult ştiu sigur că am fost băiat bun. Toată lumea mi-a spus mereu pe numele mic, indiferent că-mi erau şefi, colegi sau subordonaţi, ba chiar pe numele foarte mic – Adi. Nici câţi ani aveau n-a contat vreodată, fiindcă îmi plăcea. Eram însă la vârsta la care acceptam aproape orice. Cred că e cea mai frumoasă dintre toate, chiar dacă n-aş putea să spun exact de când până când ţine. Ştiu că a fost perioada în care era foarte greu să mă supere cineva, pentru că treceam peste orice aproape la fel cum respiram, fără să-mi dau seama.
Cam pe-acolo eram acum 700 de numere. Cu timpul, însă, oricât am încercat eu să rămân acelaşi, n-am reuşit. Atunci când tinerii s-au obrăznicit şi eu i-am privit rece şi le-am vorbit îngheţat, au început să-mi spună Nea Adi, iar eu nu i-am mai corectat, ca înainte. Când şefii de instituţii s-au făcut că uită de mine, a doua zi eu chiar i-am uitat şi n-am mai scris nici măcar o literă despre ei. Poate că m-am făcut al dracului, dar cred că a venit vremea să semnez, în sfârşit, şi regia filmului în care joc. Nu mai sunt la vârsta la care e foarte greu să mă mai supere cineva, ci la aia la care, cum ziceam, ţin tot mai greu pasul cu timpul şi sunt tot mai obosit şi mai sătul de prostiile altora.
Şi uite-aşa au ajuns să mai treacă o sută de numere, nu ştiu nici cum, nu ştiu nici când, a mai trecut o oră de când tot scriu la editorialul ăsta şi, fără să-mi dau seama de ce, mai zboară câteva clipe la care mă uit în gol. Tic-tac, tic-tac, tic-tac…
Adrian CRÂNGANU