Cât a trecut de când am scris exact aici, negru pe alb, că România e ţara-şandrama? Două săptămâni? Caut şi vă spun imediat. Da, două săptămâni în cap. Cred că nici dacă aş fi fost vreun vizionar n-aş fi nimerit-o mai bine. Fiindcă, de atunci, casei – aşa cum spuneam că îmi văd eu ţara când închid ochii – i s-a mai năruit jumătate dintr-un perete, i-au mai căzut vreo şapte ţigle de pe acoperiş şi i s-a mai crăpat o fereastră. Iar în tot timpul ăsta, afară a început să bată tot mai tare vântul şi nori grei strivesc şi-aşa puţinul aer pe care-l respirăm prin mască.
Spun toate astea pentru că, în cele două săptămâni de care vorbesc, miliţia şi-a mai dat de două ori cu stângu-n dreptu’, atât de tare încât şi-a fracturat singură piciorul, iar justiţia, scrisă, ca şi miliţia, intenţionat cu literă mică, pe care, credeţi-mă, nu mi-am găsit şi nu-mi găsesc cuvinte s-o calific sau care să se apropie măcar de ceea ce gândesc eu despre ea, mi-a dovedit că nu e doar legată la ochi, ci şi că are dopuri în urechi. Iar noi, toţi, suntem legaţi de mâini, începând cu mine, ca să nu dau un alt exemplu, şi până la preşedinte.
Uneori, însă, reuşesc să-mi mai slăbesc puţin strânsoarea legăturilor care mă încătuşează şi să mai mâzgălesc, aşa cum fac acum, câteva rânduri pe o foaie de hârtie. Vedeţi dumneavoastră, neîncrederea în justiţie e cea mai veche dintre toate îndoielile mele. A început în urmă cu 31 de ani, cu dezamăgirea din decembrie ’89, atunci când, tânăr şi naiv, credeam că ieşirea mea în stradă a scurtat, măcar cu o secundă, viaţa comunismului, şi că vinovaţii pentru toate relele din zilele şi mai ales nopţile alea au să fie cel puţin împuşcaţi. La asta visam pe-atunci, convins că, din momentul acela, dreptatea şi adevărul au să însemne unul şi-acelaşi lucru.
Am mai spus-o şi o repet: dacă aş fi ştiut ce-avea să urmeze, m-aş fi închis în casă, aş fi tras draperiile şi m-aş fi îmbătat crunt. Iar acum mi-e tot teamă de ziua în care o să am remuşcări că n-am făcut-o. Comunismul ar fi căzut şi fără mine, iar eu n-aş fi avut pretenţii de la viitor. Încă nu consider că am făcut o greşeală atunci, dar nici nu mă mândresc cu asta şi vorbesc tot mai puţin şi tot mai rar despre întâmplările acelea din decembrie ’89. Nu ştiu câţi ani am îmbătrânit sau am întinerit în zilele şi nopţile revoluţiei, dar ştiu sigur că nimeni n-a plătit un ban din datoria uriaşă pe care poporul ăsta o avea de primit de la istorie. Iar aşteptările mi s-au năruit una câte una, cu fiecare amânare şi tergiversare a Dosarului revoluţiei. Justiţia a tras de timp cât a putut şi a împins meciul în prelungiri. Sper doar ca până la loviturile de la 11 metri să nu treacă mai mult de alţi 30 de ani.
Mineriadele ne-au aruncat în coşul cu rufe murdare al Europei. Dacă-mi aduc bine aminte, a fost prima oară când am scris că mi-e ruşine că sunt român. Pe urmă am mai spus-o, de mai multe ori, dar atunci eram tânăr, clocoteam de nervi şi băteam cu degetele în tăblia mesei mai s-o rup, în aşteptarea notei de plată. Târziu, abia, am înţeles că de fapt chelneriţa a făcut-o pierdută, exact ca pe cea de dinaintea ei.
Iar acum câteva zile i-am comandat să ne-aducă la masă o sticlă de dreptate pentru 10 august şi vreo 18 milioane de pahare. Ne mistuia o sete cumplită şi-aveam cu toţii buzele arse. Legată la ochi cum e, chelneriţa s-a-mpiedicat de primul scaun şi sticla s-a făcut ţăndări. Culmea e că şeful de sală i-a dat el însuşi bacşiş, dar i-a spus altfel, parcă pensie specială, şi a trimis-o acasă mai devreme, nu sunt sigur, că nu m-am uitat la ceas, dar cred că aşa, cu vreo 20 de ani.
Lângă masa noastră, o femeie de serviciu mătură tăcută cioburile sticlei şi pe urmă şterge, alene, cu mopul pe jos.
Adrian CRÂNGANU