De data asta n-am să dau nume. Sau, dacă am să amintesc câteva, am s-o fac în aşa fel încât ele să nu răscolească pe nimeni. Ăsta e şi motivul pentru care am tot amânat scrierea articolului – liniştea unor oameni care nu trebuiau tulburaţi în momente în care numai de aşa ceva nu aveau nevoie.
Aşa cum spuneam, demult am tot vrut să scriu despre asta, chiar a doua zi după ce s-a întâmplat, dar, după ce m-am tot gândit, mi-am zis că e mai bine să nu o fac, ci să mai stau. Iar acum cred că am aşteptat destul. Cu atât mai mult cu cât lehamitea care mă cuprinde cu fiecare oră petrecută în faţa televizorului e tot mai adâncă. De vreo trei săptămâni, România se trezeşte, respiră, munceşte, mănâncă, bea apă şi adoarme, trăieşte cu şi pentru viaţa de doi bani a Biancăi Drăguşanu.
Pentru că lucrez în presă de o grămadă de ani, ştiu exact importanţa fiecărui cuvânt, a fiecărei fotografii, a fiecărui cadru. Gândesc ca un ziarist, n-am încotro, însă numai până la un punct. Sau poate până la o anumită linie, peste care n-am trecut şi n-aş trece niciodată, pentru nimic în lume. Am să încerc să explic. În urmă cu câţiva ani, la Mina Anina s-a produs o explozie în care au murit nişte oameni. A fost o jale de nedescris. Capace de sicrie sprijinite de pereţi, lumânări, cruci simple, din ţeavă, făcute în grabă, şi peste toate plutea mirosul nenorocirii. Se strânseseră acolo o mulţime de ziarişti, dintre care prea puţini din presa scrisă. Camerele de luat vederi şi microfoanele cu acel cubuleţ din carton pe care scrie canalul erau parcă peste tot. Te împiedicai pur şi simplu în ele. Reporterii vorbeau întruna la telefon cu redacţiile de la Bucureşti, se enervau că nu au cum să trimită materialele filmate până la ora la care voiau şefii lor şi, după ce închideau, înjurau de mama focului. La un moment dat, telefonul unui ziarist care era chiar lângă mine a sunat, iar eu am auzit toată discuţia. Din redacţie i s-a spus că dacă tot nu trimite la timp reportajul, atunci să aibă neapărat ceva tare. Şi am auzit şi ce: lacrimi, ţipete, bocete, sicrie şi lumânări aprinse, şi toate în prim-plan. Reporterul şi-a luat cameramanul, s-au pierdut prin mulţime până la familia care jelea şi şi-a făcut treaba. Eu am rămas deoparte şi mi-am notat ceva în agendă.
Nu demult, am fost la o altă înmormântare, unde, tot aşa, a fost plin de presă. Adică de televiziuni, ca să mă exprim mai exact. La fel ca şi la Anina, reporterii au dat şi au primit întruna telefoane. La fel ca şi data trecută, cameramanii s-au îmbrâncit cu oamenii ca să poată să ajungă la familia care plângea, apoi să poată lua cadre până şi cu momentele în care sicriul era coborât în groapă. Atunci, recunosc, am gândit urât despre colegii mei. Foarte urât. Când am ridicat privirea, am văzut, la câţiva metri de mormânt, o ziaristă cu mâinile în care ţinea un microfon cu un cubuleţ din acelea de carton, atârnând neputincioase. Plângea.
Eu, eu am stat deoparte şi mi-am notat încă o dată în agendă. Când s-or mai linişti lucrurile, să scriu despre asta.
Adrian CRÂNGANU
