Mulți sunt de părere că „Nu drumul, ci destinația contează!“. Au urcat într-un mijloc de transport, au alergat cu el așa cum s-a putut, au alergat ba călare, ba pe jos, ba pe la umbră, pe căi ocolite, ca pocitania de om din poemul „Noapte de decemvrie“ al lui Alexandru Macedonski, ba pe drumul drept și pustiu ca emirul din același poem.
Dacă e vorba de o simplă aventură, o drumeție la munte, aș spune că până la un punct se potrivește zicala, dar până la un punct, căci de greșești drumul muntelui nu vei mai ajunge niciodată la destinație, ci vei rătăci în ceață, vei aluneca sau te va încolți un animal sălbatic. Nu te vei mai putea bucura de priveliștea din vârful piramidei muntoase. Dacă însă e vorba de a realiza ceva în plan profesional, eu zic că nu e bună deloc zicala „Nu drumul, ci destinația contează!“. Să presupunem că ajungi să fii șeful unei instituții cu pretenții. Tu ai călătorit până la obținerea acestei titulaturi pe căi mai puțin ortodoxe. Oare cât te vei putea bucura de acea destinație, când ea de fapt nu te reprezintă? O să fii mereu epuizat. Nu vei găsi rezolvare pentru majoritatea problemelor. Cei pe care-i conduci vor fi veșnic nemulțumiți. Să zicem că te obișnuiești cu rolul ce l-ai cucerit ca pe un trofeu, dar cineva aruncă o privire spre cărarea ce te-a adus în acel punct și, odată cu acea privire, începe să curgă și noroi pe chipul ce strălucea în vârf cu un moment în urmă.
Același lucru e valabil și în dragoste. Vrei cu orice preț o anume persoană și refuzi să mai privești spre alte chipuri ce-ți zâmbesc, asemenea Anei din romanul „Ion“ al lui Liviu Rebreanu. Ea refuza să privească spre Gheorghe, refuza să vadă ochii lui Ion aplecați spre Florica, se vedea doar pe sine, dragostea și ținta ei. Ei bine, dezamăgirea a urmărit-o din umbră și a constatat că a greșit drumul ales: „Norocul meu, norocul meu!“. Trebuie să deschizi bine ochii când alegi o cale, pentru a nu ajunge să te regăsești în persoana Anei, ce și-a greșit destinația.
Contează atât drumul, cât și destinația. Am început materialul cu emirul din poezia lui Alexandru Macedonski, care pornește pe drumul drept și nu se mai bucură de destinația pământească, asemenea pocitaniei de om ce a ales drumul cel ocolit, fără primejdii, cel care duce sigur la țintă, însă emirul s-a bucurat de o destinație mult mai somptuoasă, de Meka cea cerească. Ce mulțumire ai când te agăți de toate bărcile în viață și ocolești primejdiile, ca să te bucuri la final de un colț de plajă? Eu zic că una mică, ce se stinge repede, ca și drumul parcurs. Dar ce mulțumire ai când treci obstacole, ești la un punct de a cădea biruit de ele, dar reziști și îți continui drumul, ca la final să te bucuri de o plajă descoperită de tine, de plaja ta, pe care vor veni să se odihnească și alții, purtând mai departe numele celui ce a adus-o la lumină? Eu zic că o mulțumire deplină.
Și până la urmă e important atât drumul, cât și destinația… Sau aveți o altă părere, că nu drumul, ci destinația contează?
Fiecare e liber să decidă ce e mai important sau dacă destinația e doar o completare a drumului, o desăvârșire a lui.
Ana-Cristina POPESCU