Altfel am vrut să încep articolul ăsta, dar, după ce am văzut nedreptatea care, zic eu, ni s-a făcut cu Sorina Pintea, trebuie să recunosc că am fost mai hotărât ca niciodată să plec din ţară. Pe scări, însă, avântul mi s-a mai muiat, aşa că, numai bine, m-am oprit la etajul unu şi de-acolo, cu paşi grei, am urcat înapoi, la casa mea. La urma urmei n-am făcut mare lucru, dar mi-am zis că e bine să se ştie, totuşi, că nu de dragul ţării m-am întors, ci doar fiindcă afară ploua şi pe drum mi-am adus aminte că mi-am uitat umbrela pe cuier şi am înţeles că până departe e cale lungă, iar eu am cam tuşit în ultimul timp.
Abia la vreo cinci minute după ce m-am întins pe pat mi-am dat seama că mai erau şi alte motive pentru care am făcut cale-ntoarsă, iar şmecheria cu umbrela n-a fost decât un tertip prin care m-am minţit în primul rând pe mine că nu mi-e frică s-o iau de la zero la anii ăştia. Pentru că adevărul e că n-aş putea să scriu niciodată în altă limbă, iar altceva nu prea ştiu să fac, şi, pe vremuri, m-am pregătit pentru un altfel de viitor decât cel pe care-l trăiesc azi.
Când eram tânăr reporter, uneori îmi plăcea să mă imaginez la vârsta pe care o am acum. Mă vedeam cărunt, mai durduliu, cu o burtică de redactor împlinit, recunosc că mai chel decât sunt acum, dar şi mai bărbierit, şi aşezat la un birou din spatele căruia le spuneam celorlalţi unde să meargă, despre ce şi, la o adică, şi cum să scrie, într-un cuvânt mă închipuiam un fel de dascăl de jurnalistică sau poate doar un coleg mai mare care le-a cam văzut pe toate şi acum poate să dea lecţii, aşa cum a luat şi el, ani întregi, de la alţii care au avut ce să-l înveţe şi au ştiut şi cum s-o facă fără să-i rănească orgoliul.
Acum, dacă tot am început, am să povestesc mai departe cum era pe vremea când presa era presă şi eu n-aveam nici cea mai vagă idee despre ce o să mă aştepte peste 30 de ani. Aşadar, la început n-am ieşit nicăieri. Şefii mei, care erau foarte şmecheri, mă pregăteau pentru secretariatul de redacţie, funcţie de care eu eram mai mult decât îngrozit, fiindcă acolo ajungi abia după vreo zece ani de presă în linia întâi, iar pe de altă parte erau cum nu se putea mai mulţumiţi, fiindcă, cum aveam două secunde libere, cum scriam un articol, aşa că împuşcau doi iepuri dintr-o lovitură. Lumea ajunsese să mă ştie după nume, dar prea puţini mă văzuseră în carne şi oase. Am aflat mai târziu că unii credeau că sunt mic, gras şi comic, iar alţii, care mă judecau după vorbele cu miez pe care le mai scriam uneori, îşi închipuiau că am 150 de ani pe puţin, că sunt sfătos şi cu sprâncene albe, înalte de trei metri, cum au chinezii ăia bătrâni care zboară pe acoperişuri în filmele cu karate.
Când secretariatul de redacţie mi-a ieşit pe ochi, am fost făcut redactor-şef, dar nu pot să spun că mi-a plăcut, chiar dacă în visele mele din tinereţe, cele cu încărunţirea, burtica şi dăscălia, cred că, pe furiş, la asta mă gândeam. Când m-am săturat şi de şefie, am lăsat biroul din redacţie şi mi-am făcut altele, în trenuri, în microbuze, în maşini, pe terenurile de fotbal, în casele de cultură şi sălile de şedinţe, pe munţi şi în mine, ori în mânăstiri şi peşteri. Dar cred că biroul cel mai statornic mi l-am făcut în oamenii pe care i-am întâlnit. Poate că pe toţi, luaţi împreună, m-am mai supărat, cum s-a întâmplat acum, când cu fostul ministru al Sănătăţii, fiindcă dacă poporul era altfel, şi Justiţia alta ar fi fost, iar eu n-ar mai fi trebuit să plec din ţară până la etajul unu. Fiecare în parte, însă, m-a făcut să înţeleg că în viaţă sunt lucruri infinit mai importante decât Sorina Pintea.
Cum ar fi, de exemplu, că acum degeaba s-a oprit ploaia.
Adrian CRÂNGANU