Nu mai vreau nimic din toate astea, fiindcă m-am săturat! Pân-aici mi-a ajuns! Aşa voiam să-mi încep articolul. Apoi, m-am gândit că nu pot să arăt locul până unde mi-a urcat lehamitea, iar dacă aş fi încercat să explic n-ar mai fi avut niciun farmec, şi, în plus, nu-mi stă în fire să fiu rău, nici măcar în scris, aşa că m-am hotărât să schimb tonul. Totuşi, nu mi-a fost uşor, fiindcă, în ultimul timp, seară de seară, doar am trecut cu privirea peste televiziuni, ca să spun aşa, fără să zăbovesc prea mult pe ele, fiindcă am simţit că, într-un fel sau altul, toate mă murdăreau. Norocul meu că, de vreo două ore, nu am curent şi nu trebuie să le mai suport mizeriile, şi m-am gândit că, dacă tot nu pot să lucrez pe calculator la ziar, măcar să nu pierd timpul degeaba şi să-mi scriu, cu stiloul, pe o coală ministerială, mai bine-zis pe trei foi, aşa cum fac de obicei, editorialul. Şi am să încerc să nu mă ambalez, ci doar să spun câteva lucruri de bun-simţ, zic eu, şi cu modestia cuvenită locului micuţ pe care-l ocup în societate, ca biet angajat în mediul privat. Iar la sfârşit, dacă aşa consideraţi că merit, înjuraţi-mă!
Deci, nu mai vreau să trăiesc într-o ţară în care am ajuns să mă ruşinez de fiecare respiraţie a politicienilor. Le miroase gura de la o poştă a minciuni şi-a vorbe goale, mai rău ca niciodată în ultimii 30 de ani. Şi văd că tot mai des lumea din jurul meu îşi duce mâna la nas când îi aude trăncănind. Nu vreau să spun prostii, dar parcă deja pluteşte, aşa, un damf peste ţară. Şi ce mi-aş mai dori eu, iar, foarte mult, e ca politicienii ăia să mai coboare, măcar din când în când, cu picioarele pe pământul ăla pe care-l călcăm noi, muritorii de rând, prostama din mediul privat. Şi să-şi mijească ochii, dacă altfel nu ne văd, şi să ne observe şi pe noi. Atâta vreau.
Ce iar nu mai vreau e să trăiesc în ţara în care nedreptăţile dau deja pe dinafară. Sar în ochi. În ţara asta care nu-i normală la cap şi-n care sunt un milion şi jumătate de sporuri care mai de care mai inventate, exact atâtea câţi bugetari există. Şi nici în ţara voucherelor şi a pensiilor speciale la fel de inventate.
Spuneam mai sus că la sfârşit aveţi voie să mă şi înjuraţi dacă aşa consideraţi că merit, fiindcă nu mă supăr. Puteţi s-o faceţi încă de pe-acum, dar eu nu mai vreau să trăiesc în ţara care minte că doctorii nu iau şpagă şi că profesorii nu dau meditaţii. În ţara în care, ca nicăieri altundeva, medicilor li s-au mărit salariile până la cer cu patru ani în avans, şi tot nu le e de ajuns, fiindcă nu se mai satură de bani şi mai vor, chiar zilele astea, o mărire, dacă se poate, la nivelul anilor 3000, ba chiar 3500. În ţara asta în care profesorii muncesc şapte luni pe an, patru ore pe zi, şi vor să fie plătiţi de parcă ar trage la galere, încât, dacă am sta bine să ne gândim, zici că ar trebui să le ridicăm statui, vreo 250.000 în toată ţara, să umplem parcurile şi intersecţiile cu ele. Nu, nu mai vreau să trăiesc în biata Românie în care, în fiecare an, în 9 septembrie, şi la sfârşitul fiecărui mai, dascălii şantajează ţara, guvern, părinţi şi copii, că nu deschid sau, după caz, nu închid anul şcolar.
Nu, nu mai vreau să trăiesc în ţara în care, abia acum, după 30 de ani, politicienii vor să scoată UDMR-ul de la guvernare, când nimeni nu înţelege de ce l-au ţinut de pomană atâta amar de vreme. E prea târziu. E ţara lui prea târziu.
De aia, acum, nu mai vreau să nu mai vreau. Hopa, şi-a venit şi curentul…
Adrian CRÂNGANU