Îmi amintesc perfect. Prima oară când mi-a fost cu adevărat ruşine că sunt român, că mi-a crăpat obrazul numai la gândul ăsta, a fost în iulie 2012, când, la referendumul pentru demiterea lui, Traian Băsescu ţipa ca din gură de şarpe să nu ieşim la vot, să ne-ascundem ca şobolanii în prima gaură care ne iese-n cale, numai ca să rămână el preşedinte. Cred că dacă în zilele acelea ar fi trebuit să plec din ţară în vizită sau în vreo excursie şi m-ar fi întrebat cineva de unde vin, i-aş fi răspuns că sunt suedez, chinez, congolez, orice naţiune mi-ar fi trecut prin minte, numai român nu. Din ziua aia, dacă-mi amintesc bine a fost 29 iulie, şi până în clipa în care a plecat de la Cotroceni, eu am spus pe toate drumurile, şi oricui era dispus să mă asculte, că nu am preşedinte. Mai mult, am şi scris despre asta de câteva ori de atunci încoace şi, acum, o mai fac o dată. Atâta dezgust nu mai simţisem niciodată, în viaţa mea. Mi-l închipuiam pe Traian Băsescu ca pe un comandant de oşti care, în loc să dea piept cu duşmanul, cu sabia scoasă din teacă şi aţintită spre vrăjmaşi, e primul care-şi altoieşte calul şi-o rupe la fugă strigând în gura mare să ne luăm după el, lăsând nori de praf în urma noastră.
Acum, nu ştiu ce să spun, poate oi fi eu mai al dracului şi mai greu de supus, dar pe mine, ca să mă conducă cineva, mai ales de la înălţimea unui preşedinte, înseamnă că trebuie să fie mai deştept, mai stilat, mai curajos, mai demn şi mai frumos ca mine, ba chiar, la coada calităţilor, şi să scrie mai bine decât o fac eu. Altfel, nu-l recunosc. Norocul meu a fost că n-a trebuit să plec nicăieri atunci, la sfârşitul lui iulie, începutul lui august.
A doua oară când n-aş fi vrut în ruptul capului să fiu român a fost în 10 august 2018. În ziua aia m-am ruşinat cu patimă, cu o intensitate pe care cred că n-am pus-o nici în cea mai mare iubire a mea. Mi-a fost ruşine la superlativ, aşa cum nu-mi amintesc să-mi mai fi fost vreodată.
Cu toate astea, mi s-a întâmplat şi să fiu, totuşi, mândru că sunt român. De exemplu, când aveam vreo 14 ani, antrenorul de atletism m-a dus la un cros unde mai erau şi nişte unguri şi sârbi, cred. Cum eu eram aruncător de disc şi suliţă, deci mai durduliu şi nu prea aveam ce căuta acolo, după vreo două dealuri şi-o vale am simţit că-mi dau duhul. Am rămas ultimul, de vreo zece ori am vrut să abandonez, dar am strâns din dinţi şi până la urmă, cu chiu, cu vai, pe şapte cărări, am trecut linia de sosire, chiar dacă toată lumea, până şi nebunul meu de antrenor şi organizatorii, uitaseră de mine şi m-au privit ca pe-un strigoi.
La fel , m-am mândrit şi încă mă mai mândresc că, în 21 şi 22 decembrie ’89, când Ceauşescu încă nu căzuse, am ieşit în stradă. Dar mai mult decât de orice altceva, am fost mândru de România, care, ca şi mine, şi-a călcat frica-n picioare şi-a îndrăznit să se ridice din genunchi.
De la o vreme încoace, de vreo săptămână şi ceva, iar mi-e ruşine de mor. După cea mai mizerabilă campanie electorală, după cele mai nenorocite alegeri şi mai ales cea mai infectă seară, cea în care s-au anunţat rezultatele parţiale, mă uit acum la cea mai abjectă văicăreală şi zbatere a primarilor care nu sunt în stare să-şi recunoască înfrângerea şi urlă, scuipă, zgârie şi împroaşcă cu venin în toate părţile. Sunt cei care încă n-au aflat că cine nu ştie să piardă, nu ştie nici să câştige. Sunt cei care erau obişnuiţi să iasă mereu învingători fără motiv.
Norocul meu că, din 27 septembrie până acum, n-a trebuit să plec din ţară şi deci să mint. Altfel, ca şi în 2012, m-aş fi văzut nevoit să spun, ruşinat, că vin din Siria, Bulgaria sau Somalia.
Dar poate se mai iveşte vreun cros, poate mai vine vreo revoluţie să-mi spele ruşinea. Nu se ştie niciodată…
Adrian CRÂNGANU