Mi-e greu să cred că exact acum, când am pus mâna pe stilou, fiindcă editorialul ăsta n-am chef să-l dactilografiez la calculator, ci vreau să-l aştern pe hârtie, mi-e greu, deci, să cred că am 52 de ani şi aproape două ore. Mai rău e că nu înţeleg de unde-mi vine greutatea asta de a-mi accepta vârsta, cu atât mai mult cu cât la fel am păţit şi la 35, şi la 42, şi la 48 de ani. Probabil fiindcă trupul o ia la goană, în timp ce sufletul merge la pas. Şi nu-mi simt cu adevărat anii decât în măsura în care prostiile pe care le comit tinerii din jurul meu mă fac să mă simt nu doar bătrân, ci de-a dreptul înţelept. Ei, şi-ar mai fi câte ceva… De exemplu, uneori, când e vremea urâtă, mă doare genunchiul drept, care mi-a cam sărit din loc acum câţiva ani, când am vrut să mă dau mare pe terenul de fotbal şi nu prea mai era cazul, din când în când mai fac câte-o criză de fiere care mă ţine lat în pat două sau trei zile în care nu sunt bun de nimic, simt că-mi dau duhul dacă trebuie să urc pe picioare mai mult de trei etaje şi, cât mai curând, trebuie să-mi schimb ochelarii, fiindcă cu cei vechi abia dacă reuşesc să citesc un benner de la doi metri. În rest, n-am nimic şi simt că tot tânăr am rămas.

Bat cu capacul stiloului în dinţi şi trag concluzia că e uimitor cum, de câte ori încerc să nu mă gândesc la nimic, mă copleşesc amintirile. De nu ştiu câte ori m-am văzut aievea, la 3 ani, stând în căruţă lângă bunicul dinspre partea mamei, care semăna ca două picături de apă cu Charlie Chaplin, dar de asta mi-am dat seama târziu, când l-am văzut în fotografii, fiindcă eu nu împlinisem 5 ani când a murit. E poate amintirea cea mai dragă, de aia şi ţin minte mustaţa şi degetele crăpate care mi-au îndulcit copilăria, întinzându-mi bomboane de lapte cu un leu cincizeci suta de grame. Mă ţin minte la 12 ani, cu şnurul galben de comandant de detaşament peste cămaşa albă de pionier şi cu diploma şi premiul I strânse la piept. Îmi amintesc perfect prima zi de armată, când ne-au tuns pe toţi chilugi, 600 de oameni, şi cum semănam atât de bine între noi încât eu m-am confundat cu altcineva când mi-am văzut faţa într-o fereastră. Mă văd la Revoluţie, imaginea e atât de clară de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri, îmi simt şi-acum frica în coşul pieptului şi în vârful degetelor şi apoi bucuria, în inimă şi pe urmă în creier, ca şi cum libertatea a fost vinul cel mai bun pe care l-am băut vreodată şi beţia dată de el, cea mai dulce din viaţa mea…

M-a cam luat valul, recunosc. Mă iert, însă, fiindcă de ziua mea am voie să fac orice. Şi chiar am făcut un lucru cu care până acum câteva luni n-am fost sub nicio formă de acord. Imediat după miezul nopţii, în ora la care a început ziua mea şi momentul când m-am apucat de scris, am intrat pe internet, pe Facebook, să văd dacă şi-a amintit cineva de mine, să-mi spună „La mulţi ani!”. Acum sar de la una la alta, dar, tot intrând pe tot felul de site-uri, am dat peste unul unde scria în felul următor: „Ţară de secături, ţară minoră,/ căzută ruşinos la examenul/ de capacitate în faţa Europei./ Aici ne-au adus politicienii ordinari,/ hoţii improvizaţi astăzi în moralişti,/ miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă,/ deputaţii contrabandişti./ Nu ne prăbuşim/ nici de numărul duşmanului,/ nici de armamentul lui,/ boala o avem în suflet,/ e o epidemie înfricoşătoare/ de meningită morală. Octavian Goga, 1916”.

M-am frecat la ochi şi o clipă n-am mai ştiut în ce an suntem. Apoi mi-am amintit şi, ca să fiu sigur, mi-am scos cartea de identitate din portofel şi m-am uitat la anul naşterii. Din păcate, 1962. Sau din fericire? Nu ştiu…

Adrian CRÂNGANU