Cred că eu însumi am fost, cândva, o tânără speranţă… Poate că nu trebuia să încep atât de abrupt, dar ăsta e primul din şirul de gânduri care mi-au trecut prin minte într-o seară, când, pe un drum lung făcut cu maşina, doi prieteni vorbeau despre vocaţia ratării. O vreme le-am urmărit discuţia, apoi, fără să vreau, m-am lăsat copleşit de amintiri care, mai toate, aveau legătură cu subiectul lor. De aceea am început aşa.
Nu ştiu când am devenit pentru prima dată conştient de aşteptările pe care oamenii din jur le aveau de la mine. Cred că eram prin clasa a opta, deci să tot fi avut vreo 14 ani, dar nu sunt deloc sigur. Eram totuşi un copil şi cred că mă prefăceam că nu observ speranţele pe care cunoscuții şi le puseseră în mine tocmai de frică să nu-i dezamăgesc. În ochii mei, nu eram decât un băiat obişnuit, care nu se deosebea cu nimic nici de colegii de clasă, nici de prietenii de la bloc. Nu eram cu nimic mai deştept sau mai cuminte decât ei.
Sentimentul îmi era întărit – îmi dau seama acum – de faptul că niciodată nu am făcut nimic ieşit din comun. N-am fost un copil precoce, nici gând. Am învăţat să scriu şi să citesc odată cu toţi ceilalţi colegi de vârsta mea, în clasa întâi, nici măcar cu o zi mai devreme. Ceva, cred, aveam totuşi în plus faţă de ceilalţi: îmi plăcea să povestesc, şi făceam asta foarte bine. Mi-am văzut zâmbetul reflectat de geamul maşinii atunci când mi-am adus aminte cum în vacanţe, la Maglavit, de unde era mama, în jurul meu babele făceau cerc şi eu turuiam ca o moară stricată. Şi când reuşeşti să ţii cinci ţaţe oltence cu gura căscată două ore, timp în care lor li se ardea mâncarea pe plită, e normal, aş zice acum, să ţi se prevadă un viitor strălucit de povestitor.
Mai târziu, la şcoală, mi-am dat seama că scriam cele mai bune compuneri din clasă, dar pe mine asta nu mă încălzea cu nimic. Nu mi se părea un succes, fiindcă, din punctul meu de vedere, nu făceam niciun efort ca să fiu primul. Scrisul a venit întotdeauna de la sine, şi atunci când o profesoară m-a întrebat cum reuşesc, n-am ştiut să-i răspund, la vârsta aia, decât că scriu simplu, aşa cum respir sau aşa cum îmi bate inima. A fost prima dată când cineva m-a privit în ochi, a zâmbit şi a rostit cuvântul talent. Am ridicat atunci din umerii prea firavi să poarte pe ei greutatea a tot ce însemna cultivarea acelui cuvânt şi mi-am văzut mai departe de copilărie.
În liceu, probabil că eram cu o clasă peste ceilalţi, dar nici n-am înţeles asta, nici nu m-a interesat. În clasa a XI-a mi-am făcut propriul ziar, e adevărat că într-un singur exemplar, şi acela scris de mână, dar era citit de toată lumea până când hârtia, ruptă dintr-un caiet de matematică, se ferfeniţa. Ultimul număr, pe care am auzit că un fost coleg încă îl păstrează, după 35 de ani, a ieşit chiar înainte de Bac.
Tinereţea a reînviat o ambiţie mai veche, şi atunci m-am apucat de un cu totul altfel de scris. Ziua lucram pe brânci în redacţie, de cele mai multe ori 12 ore pe zi, iar noaptea munceam pe rupte la masa din bucătărie, scriindu-mi cărţile. În nouă ani, am reuşit să public două. Nu ştiu însă dacă orgoliul satisfăcut, munca de acum la ziar, care nu-mi lasă timp nici măcar să trăiesc, ori pur şi simplu comoditatea, m-au făcut să pun punct cărţilor. Şi, cu toate că trăiesc din scris, ceea ce mi-am dorit dintotdeauna, simt că ceva îmi lipseşte.
Am eşuat? M-am scufundat în oceanul nesfârşit al deşertăciunilor şi al tentaţiilor de doi bani? Plutesc pe apele liniştite ale scrisului, cu vântul în spate? Sau mai degrabă sunt în derivă, spre nicăieri? Nu ştiu, chiar nu știu ce e cu mine…
Adrian CRÂNGANU
