Adrian CRÂNGANU

Nu de frică nu am făcut-o. Nu de teamă că aş putea păţi ceva rău sau urât, ori că cineva m-ar putea trage de urechi. Nu. Nimic din toate astea. Şi totuşi nu am scris până acum niciun cuvânt despre Victor Ponta, chiar dacă, atunci când vine vorba despre editorialele în care îmi spun părerea, nimeni şi nimic nu mă poate face să-mi ţin gura. Am scris, şi asta demult, că, de câteva luni bune, eu am ţară, dar nu am preşedinte. Am explicat şi de ce: fiindcă un om care nu are cuvânt, care se poartă aşa cum s-a purtat Traian Băsescu la referendum, nu poate să mă reprezinte. Asta cred, asta spun. Şi-atunci, ce sau cine m-ar putea speria?

Aşa că am să vorbesc despre primul-ministru Ponta. Nu m-am repezit la stilou în dimineaţa în care a făcut anunţul care a băgat în ceaţă o ţară întreagă, ci m-am gândit. Până în ziua aceea, Victor Ponta era unul dintre puţinii politicieni – de fapt sunt doar trei sau patru – în care chiar aveam încredere. Pe de o parte, îmi era greu să accept că m-am înşelat în privinţa lui, şi asta din orgoliu, pentru că mereu am avut pretenţia că mă pricep la oameni. Pe de altă parte, mi se părea aproape imposibil ca un om, un bărbat adevărat, să facă el însuşi exact ce condamnă mai tare. Şi atunci mi-am zis că trebuie să fie ceva. Altceva.

Până nici eu, în calitatea de ziarist şi poziţia modestă de redactor-şef nu-mi permit să-mi încalc cuvântul sau să retrag azi ce-am susţinut cu tărie ieri. M-aş descalifica în felul ăsta. Şi-atunci? Atunci ce l-a făcut pe Victor Ponta s-o propună pe Laura Kovesi la şefia DNA? Am eliminat din start şantajul, apoi lipsa de coloană vertebrală. Nu mai rămâneau prea multe de luat în calcul, aşa că m-am oprit la posibilitatea nu că a fost obligat, ci că nu a avut încotro. Sunt convins că, atunci când a deschis gura şi a rostit cuvintele care au dezamăgit câteva milioane de români, printre care mă număr şi eu, Ponta a ştiut exact ce face şi ce urmări va avea gestul său.

Prin urmare, mi-am zis că doar ceva foarte important îl putea împinge la marginea prăpastiei politice din România: escaladarea vârfului bunăvoinţei Uniunii Europene. Şi-atunci mi-a venit în minte o întâmplare prin care am trecut în urmă cu câţiva ani, când eram redactor-şef la alt ziar. Lucrurile mergeau prost, foarte prost, nu ne plătisem tipografia de câteva luni şi salariile le luam pe bucăţi şi cu întârziere, şi într-o zi a venit la mine în birou o cunoştinţă veche, cu care mai lucrasem pe vremuri, şi mi-a spus că trebuie să-l angajez. Am făcut ochii mari şi i-am explicat prieteneşte că mi-e imposibil, oricât de mult aş vrea. Mi-a explicat şi el că finanţatorul ziarului l-a trimis la mine. Şi, ca să mă convingă, a dat să scoată mobilul. Era atât de beat, încât, câteva secunde, a vorbit la pachetul de ţigări. Apoi a nimerit telefonul. Finanţatorul m-a cerut pe mine şi mi-a spus limpede că el dă banii, el dă şi ordinele. Dacă nu-mi convine şi mai comentez, închide ziarul cu totul, şi cu asta, basta. I-am dat mobilul înapoi omului, i-am spus să-şi facă actele şi i le-am semnat. Dacă ar fi fost vorba numai de mine, ar fi fost probabil altceva. Eram însă prea bătrân ca să mă joc cu vieţile celorlalţi zece colegi de redacţie.

Şi ca să termin povestea, mai spun doar că peste niciun an ziarul a dat oricum faliment. Dar nu-mi fac griji pentru acum, aceea a fost o simplă întâmplare, iar eu n-am fost, nu sunt şi nici nu voi fi vreodată prim-ministru. Şi nici nu vreau.