Am mai spus că-mi place să fac fotografii? Da, am mai spus. Şi o mai spun o dată, tocmai pentru că îmi place atât de mult să fac lucrul ăsta şi poate că una dintre cauzele pentru care fotografiatul îmi provoacă atâta plăcere e că l-am descoperit târziu şi acum încerc să recuperez, într-un fel, anii pierduţi. Fotografiez aproape orice, dar cel mai mult îmi place să pozez oameni. Ultima fotografie am făcut-o acum o săptămână, la ora 8 dimineaţa, în Parcul Teiuş, unui om sărman, care ciugulea din palmă seminţe de floarea-soarelui pe o bancă. Am intitulat-o „Micul dejun”, pentru că întotdeauna dau nume fotografiilor. Preferata mea este însă una pe care am făcut-o acum vreo două luni, sub un gard verde care împrejmuieşte un bloc, şi în care am prins doi melci care se înălţau, cu burţile lipite şi cu corniţele timide care parcă se căutau. Am denumit-o „Pasiune”.

Dintre toate – şi cred că am vreo 60 până acum –, una singură nu are nume. În ea, un bărbat stă pe nişte trepte, cu bărbia în piept şi cu mâinile căzute între genunchi. E un lider de sindicat al cărui nume nici măcar nu contează şi nu m-a văzut când l-am fotografiat. De aceea şi atitudinea lui e atât de naturală, fiindcă nu s-a ştiut observat. Era, chiar în momentele acelea, el însuşi, cu umerii căzuţi, dar mai ales cu privirea goală de orice expresie. Sau, mai degrabă, de orice speranţă. Se trăsese la umbră. La nici 50 de metri de el, 200 de oameni protestau.

Nu îl condamn pentru asta, aşa cum n-am condamnat şi aş vrea să cred că n-am să condamn niciodată pe nimeni. Eu doar observ şi scriu ceea ce văd. Iar despre sindicalişti am mai vorbit şi mereu am spus că nu judecă lucrurile cu aceeaşi unitate de măsură. Prin asta, înţeleg că într-un fel îşi fac treaba atunci când e vorba despre bugetari, şi în cu totul alt fel când la mijloc sunt salariaţii din sectorul privat. Ştiu perfect ce spun, fiindcă vorbesc din proprie experienţă. Una care nu-mi trezeşte chiar cele mai plăcute amintiri. Acum vreo 10 ani, lucram la patron şi ne-am cerut drepturile, cele mai elementare şi de bun-simţ drepturi. Am mers pe mâna sindicatului şi am fost înfrânţi. Sau, ca să fiu cinstit şi exact, am fost pur şi simplu călcaţi în picioare de acţionarii ziarului.

De aia am spus ce-am spus. Şi am mai spus-o fiindcă, din ceea ce am văzut pe la televizor şi am citit prin presă, bugetarii ameninţă iarăşi cu greva fiindcă, în toată ţara, au să fie daţi afară vreo 4.000. Nimănui nu i-a păsat, nici cât negru sub unghie, că la Oţelu Roşu au rămas dintr-un foc pe drumuri 1.500 de oameni. Sau că la Reşiţa 1.000 de salariaţi stau în 75 la sută până la 1 octombrie şi că după aceea nu se ştie ce va fi. Acum vreun an, scriam ceva în genul: „Pe nimeni nu interesează dacă la vreo uzină sunt daţi afară 3.000 de oameni. Dar dacă, să zicem, la Finanţele Publice de la Giurgiu sau de la Baia Sprie sunt concediaţi doi conţopişti, sindicatele din toată ţara sar în sus, şi apoi în capul Guvernului”.

Din păcate, am clădit o societate bolnavă. Una în care am ajuns să credem că, dacă hârtiile nu se mişcă două zile dintr-un birou în altul, se duce ţara de râpă. Şi poate că, la fel ca un animal de pradă, simţind mirosul de sânge al protestelor bugetarilor, şi liderul sindical din fotografia mea va întineri cu 10 ani. Până atunci, însă, eu am să botez fotografia. Nu m-am hotărât însă cum să-i spun: „Resemnare” sau „Înfrântul”? Mă mai gândesc.