Astăzi am făcut o fotografie pentru care era cât pe ce să-mi rup picioarele. Priveam în gol, pe geamul de la bucătărie, care dă în spatele blocului, spre tomberoanele de gunoi, şi fumam, când am observat că pe stradă se mişcă ceva ca un gândac uriaş şi greoi. Pe moment nu mi-am dat seama despre ce este vorba, dar în câteva clipe am înţeles, am lăsat ţigara şi m-am năpustit în cameră după aparatul de fotografiat. M-am grăbit, fiindcă ştiam că am acumulatorii la încărcat şi chiar nu voiam să ratez imaginea aceea. M-am lovit, cred că am şi înjurat în barbă, dar până la urmă am reuşit. Am un aparat bun, am apropiat imaginea de vreo zece ori şi am făcut repede trei poze una după alta. Le-am descărcat în calculator, am ales una care mi s-a părut cea mai bună, am decupat din ea ceea ce era de prisos şi am privit-o cu atenţie. Un munte de saci, de saci enormi, cum numai cei care adună PET-uri din gunoaie au, era aşezat, într-un echilibru miraculos, pe un cărucior minuscul, care nu se vedea de sub încărcătură, dar i se zăreau roţile, crăcănate sub greutatea sutelor de sticle din plastic. Fotografia am făcut-o din spate, în timp ce căruciorul se îndepărta, aşa că din omul înhămat la el nu se vedea decât un bocanc murdar de noroi şi cu talpa dezlipită. Iar lângă toată alcătuirea asta ciudată, aparatul a surprins, venind din sens invers, un BMW de ultimul tip care strălucea, negru, în soare. Am dat click pe fotografie, am mutat-o în folderul unde-mi păstrez pozele speciale, şi am denumit-o „O altfel de Românie 9”.

Cred că mai demult am mai vorbit despre expoziţia de fotografii pe care am de gând să o deschid odată şi odată, atunci când am să strâng suficiente poze care să nu tacă. Până acum am vreo 30, cred, care vorbesc, dar îmi mai trebuie. În ideea asta le fac, de aia fotografiez în stânga şi în dreapta, pe oriunde mă duc. Am poze cu bătrâni, atât de sugestive, încât le citeşti toată viaţa în ochi şi în ridurile din jurul gurii. Am poze cu animale pe care dacă-ţi arunci o privire te bufneşte râsul. Am poze cu copii care te fac să zâmbeşti cu sufletul. Am poze cu oameni necăjiţi, la care, uitându-te, sufletul zâmbeşte amar. Am tot felul de poze. Mai am cu copaci goi, toamna, sub cerul greu de nori cenuşii, pe care le-am botezat „Valsul crengilor 1, 2, 3, 4”. Am şi nişte imagini pe care le consider extraordinare, făcute, în 3 ani, de când merg pe stadioane şi stau în spatele porţii, pe terenul de fotbal. Am prins în ele încrâncenare, bucurie, dezolare, disperare, ură şi nobleţe.

Într-un folder separat am însă fotografiile pe care le fac de la geamul din bucătărie. Alaltăieri am făcut „O altfel de Românie 8”. În ea se vede o ţigancă de vreo 20 de ani, aşezată pe o bordură, la doi metri de tomberonul din care gunoaiele stau să cadă, cu un sân scos pe deasupra bluzei, care îi dă să sugă unui bebeluş. La un metru, celălalt copil, de vreo patru ani, scormoneşte cu un băţ în nişte mizerii împrăştiate pe jos. În poza cu numărul 7, un ţigan bătrân, cu mustaţă căruntă, stă culcat pe o rână, pe o plapumă scoasă din gunoi, şi îşi înfige degetele într-o jumătate de lubeniţă găsită şi ea într-un tomberon…

Celelalte nu mai ştiu exact cu ce sunt, dar cei care vor veni la jumătatea de expoziţie care a rămas nepovestită, vor vedea. Fiindcă azi, cred, am vernisat-o deja pe jumătate.