O aud în fiecare noapte fredonându-și opera. Notele grele curg peste fiecare umbră și se înalță nepăsătoare în văzduh. Și-a făcut cuib în apropiere și cântă. Am și văzut-o într-o seară. Era frumoasă. O bufniță micuță și elegantă. Penele albe, pătate din loc în loc de un gri ușor vizibil, coada-i ca de rândunică și picioarele-i lungi îi acordau titlul de frumoasă domnișoară. Doar babele refuzau să privească adevărul. Pasărea avea reputație proastă și era alungată, după câteva acorduri, cu pietre. Câte o babă ce se simțea chemată arunca piatra spre pasărea nopții șușotind printre buze „ciovica”, dar ea, ciovica, zbura în apropiere spre a scăpa de ploaia rocilor dezlănțuite, pe urmă se întorcea mereu în același loc, așa cum se întoarce noaptea peste tot ceea ce mișcă, se așeaza grav pe o ramură din apropierea cuibului și chema iarăși babele la dans.

Într-o noapte am aprins o lumânare. Ciovica și-a continuat chemarea, iar babele, avalanșa de pietre. Lumânarea și-a aruncat flacăra sfidător în văzduh și-a început lupta. Era o luptă grea. Viața și moartea își cereau drepturile, și lumânarea ardea, agățându-se de fiecare fâșie de oxigen. Lacrimi mari și palide cădeau fierbinți peste silueta ce pâlpâia în noapte. La un moment dat, lacrimile ce curgeau râu au făcut un picior de ceară lumânării, rugând-o să fugă, dar lumânarea frământată de fierbințeală devenea moale, se apleca într-o parte sau alta, dar nu-și urnea piciorul abia format, ci ardea, ardea puternic, se mistuia cu fiecare secundă.

Am început să mă rog. „Tatăl nostru“ mi-a fost cea mai la îndemână rugăciune. În timp ce rosteam rugăciunea, am încercat să pătrund dincolo de cuvintele de cerere și am simțit profunzimea ei. Am simțit atâta foc în această rugăciune! Ochii inimii mi s-au deschis și am văzut în ea o rugăciune a împăcării, a echilibrului, a descoperirii divine din noi. Omul îl are pe Dumnezeu cu el în fiecare clipă, în fiecare ceas, trebuie doar să coboare în adâncul lui și să caute.

Chipul lui Dumnezeu și suflarea Lui de viață i-au dat grai, dar omul arde și se topește în neștiință și uitare. O rugăciune atât de simplă ca „Tatăl nostru“ e atât de complexă, dar lacrimile de foc s-au depărtat de esența cuvintelor „Precum în cer, așa și pe pământ.“. Totul e la fel. Trebuie doar să coborâm în adâncul făpturii și să înțelegem că divinul face parte din noi. Când vom afla divinul din ființa noastră, vom învăța să ardem cu adevărat. Tot ceea ce este flacără vie, energie, nu va apune niciodată.

Lumânarea își trăia ultimele secunde. Un râu galben de sânge a rămas din tot ceea ce a mistuit ea vreodată.

Pasărea nopții a tăcut, dar un strigăt a rupt muțenia întunericului. O babă cerea o lumânare.

Lumânarea, noaptea și viața, o pasăre pierdută într-o rugăciune a cântecului se unduiau în jurul meu, închizându-mă într-un cerc.

La o fereastră, pâlpâia o lumânare, și o bătrână plângea.

Mâine o să fie o altă noapte și un alt cântec.

Ana-Cristina POPESCU