S-a întâmplat demult. Eram doar un copil când am fost invitată într-o încăpere plină de cărți. Erau atât de multe, încât eu păream neînsemnată sub potopul de cotoare lucioase și colorate ce te priveau pline de curiozitate. Bătrânul mi-a șoptit că din toate colțurile bibliotecii cărțile așteaptă să se întâlnească cu mine, așteaptă să deschid ușa casei lor și să le cunosc. Eu simțeam altceva, simțeam că ele mă descoperă pe mine, că fiecare carte mă cercetează de-acolo, din locul ei de pe raft, și se întreabă ce fel de făptură le-a călcat pragul.

Cu sfială, m-am apropiat de un raft al bibliotecii, un raft în care am observat câteva cărți voluminoase. Erau asemenea elefanților din savană, un fel de zeitate pentru cărțile ce se roteau în jurul lor. Am pus mâna pe una și am deschis-o. O mulțime de cuvinte mi-au săgetat ochii. Nu, cartea ce am deschis-o nu era asemenea unui elefant, indiferent cât de voluminoasă îmi părea, ea semăna cu o junglă, o junglă a cuvintelor din care primul ce răsărea în vârful piramidei era Leu. Bătrânul mi-a spus că țin în brațe un dicționar. Pentru mine, cartea aceea era o junglă. Era o pădure deasă, în care cuvintele te agățau cu literele lor, și tu încercai să o străbați împidicându-te de câte o liană. Nedumerit, te rătăceai pe câte o creangă și încercai să dezlegi misterul agățându-te de câte un arbore cu rădăcini colosale.

Obosită de povara literelor ce alunecau în cuvinte care mai de care mai scorțuroase, am abandonat cartea ce mi-a atras inițial privirea ca prima rază solară din zori și am pășit spre un dulap aflat într-un colț mai întunecat, pe ale cărui rafturi se odihneau niște cărți foarte vechi. Am înțeles că acele cărți erau comori neprețuite. Pe unul dintre rafturile acelui dulap era un loc gol, un loc în care s-a aflat cândva o carte, singurul loc pustiu din toată biblioteca. Bătrânul mi-a spus o poveste. Cândva, în copilărie, crezând că-și apără fratele, i-a dat unui copil o palmă. Acel copil s-a uitat cu nevinovăție și blândețe la el, neînțelegându-i gestul, n-a încercat să se apere, să-i întoarcă palma, ci l-a privit, i-a ascultat glasul amenințător ce a însoțit lovitura, pe urmă a plecat. Mai târziu, a aflat că a lovit pe cineva pe nedrept. A făcut o greșeală, și greșeala aceea îl urmărea atunci când își amintea de jocurile copilăriei. Anii au trecut și, la vârsta maturității, avea pe atunci patruzeci de ani, un tânăr i-a călcat pragul casei în căutarea unei cărți. I-a explicat tânărului că toate cărțile ce le are sunt neprețuite și nici tot aurul din lume nu l-ar determina să înstrăineze, fie și o singură carte. Chiar înainte ca tânărul să-și ia rămas-bun, a descoperit că acesta este fiul celui pălmuit de el în copilărie, iar acel prieten îi transmite salutări. Nu a mai stat pe gânduri. A luat cartea de care depindea viața, viitorul acelui tânăr, și i-a oferit-o cu drag. Nu a acceptat nimic în schimbul înstrăinării ei. Știa că așa își plătește păcatul copilăriei, o carte pentru o palmă.

Mi-am amintit această veche întâmplare recitind o poezie a lui Adrian Păunescu, „Pentru un pachet de biscuiți“. Versurile poeziei vorbesc despre o bătrână ce a trăit cinstit toată viața, dar a ajuns la bătrânețe să fure un pachet de biscuiți, din cauză că prețurile creșteau zilnic, iar banii ce-i avea erau neînsemnați: „Nu știa să mintă și să fure, a trăit în cinste din puțin,/ Și-au văzut-o că e speriată, parcă o muncea un gând străin,/ Nici n-au apucat s-o controleze, că s-a și predat ca într-un joc,/ Și înnebunită de durere, a căzut și a murit pe loc“. Versurile condamnă nedreptatea, pe cei care au strâns averi necuvenite, dar și pe cei care trăiesc nepăsători și trec pe lângă bătrânii ce au ridicat fiecare cel puțin o piatră de temelie pe care ne odihnim fiecare dintre noi. „Iar acei ce le-au furat pe toate dau din cap profund dezamăgiți,/ Că bătrâna a murit umilă, pentru un pachet de biscuiți“.

Orgolioși, cei care au reușit să dobândească lumea, îi uită pe cei care au arat ogorul, l-au semănat, l-au îngrijit cu toată energia ființei lor, pentru ca nepoții să nu ducă lipsă de nimic. Calcă pe trupurile lor trudite și se pierd în deșertăciune. Bătrânii primesc palma copiilor întrebându-se unde au greșit atunci când i-au învățat despre cinste, adevăr, blândețe și milostenie, dar nu spun nimic, ci așteaptă ca ochii lor să se deschidă, ca ai celui ce a fost orb din naștere și a fost vindecat de Iisus.

Bătrâna și-a dorit un pachet de biscuiți, dar palma lumii a lăsat-o fără bani, mai mult decât atât, i-a adus moartea. Moartea bătrânei aș putea-o asemăna cu moartea vrabiei din poezia lui Zaharia Stancu: „Odată am ucis o vrabie,/ Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o,/ Pe urmă o zi/ Şi-o noapte întreagă,/ Am tot plâns-o şi am tot jelit-o./ Nu m-a bătut mama, nu m-a certat,/ În mână ţineam o bucată de pâine,/ Degeaba, mi-a spus,/ Degeaba mai plângi,/ Ce-ai omorât, omorât rămâne“.

Copiii, în jocul lor, atunci când se lasă vrăjiți de acea sclipire nefastă, ucid vrăbii sau melci, sau dărâmă casa Irinucăi, asemenea lui Ion Creangă, și omoară capre. Palma din jocul copilăriei îi urmărește o viață: „Mai târziu am crescut flăcăiandru/ Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată,/ Dar nu ştiu de ce,/ Într-o zi a murit/ Şi-n altă zi a fost îngropată“. Vrabia nu-și mai deschide ochii să ciugulească din bucata de pâine, și copilul de odinioară nu înțelege de este urmărit de palma jocului ce a ucis o pasăre, chiar dacă palma aceea poate nu a ucis trupul, dar a rănit profund sufletul unei făpturi, alungând-o spre moarte.

Când copilul devenit matur, a văzut dincolo de chipul celui ce-i apare în față, oferă o carte pentru o palmă, rezolvă enigma jocului ce l-a urmărit și descoperă adevărata fericire ce nu constă în averile lumești, ci în bunătate, adevăr și milostenie, într-un pachet de biscuiți sau un zâmbet călduros al dragostei dintre oameni.

Ana-Cristina POPESCU