Îmi revine destul de des în memorie un apel al academicianului Ion Păun Otiman adresat președintelui Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop, în 16 ianuarie a.c. la Timișoara, când filiala bănățeană a celui mai prestigios for științific românesc sărbătorea Ziua Culturii Naționale. Academicianul timișorean solicita o mai mare implicare a Academiei în salvarea și protejarea bunurilor de patrimoniu, inclusiv a clădirilor care de-a lungul deceniilor sau anilor au fost sedii ale unor importante instituții sau asociații.
Ascultându-l pe președintele de onoare al Filialei Timișoara a Academiei Române, în fața ochilor mi-a apărut imaginea unei clădiri emblematice din Caransebeș, azi în pragul prăbușirii inerente, în care s-a făurit istorie românească prin cei care au condus destinele unor instituții din Banatul de Munte.
Pe frontispiciul acesteia se putea citi până de curând anul construirii sale cu cifre romane: MDCCCLXVI, adică 1868. Este clădirea din Piața Republicii, nr. 2, de lângă Parcul General Dragalina. Fusese destinată Şcolii de subofițeri a Regimentului de Graniță Nr. 13 Româno-Bănățean, desființat în anul 1872. A devenit apoi sediu al Comunității de Avere a fostului regiment, instituție economică de mare însemnătate pentru Banat, loc de analiză și derulare a unor proiecte culturale care priveau totalitatea celor 94 de comune grănicerești.
În acea clădire a trudit între anii 1872-1892 generalul Traian Doda, ales în anul 1879 președinte al acestei comunități, loc de unde a apărat interesele de ordin național și social ale românilor bănățeni, într-o perioadă de cruntă asuprire națională. Clădirea găzduia anual Adunările generale ale reprezentanței Comunității de Avere, unde se luau hotărâri importante privind administrarea fondului silvic și alpin, devenit proprietate comună a urmașilor foștilor grăniceri, avere estimată în epocă la zeci de milioane de coroane.
Clădirea despre care scriu cu durere se află în pragul prăbușirii și oricare cetățean al municipiului poate constata cu ușurinţă acest lucru nedorit. Nu este dreptul și obligația mea să găsesc vinovații, dar, oricum, ei trăiesc printre noi. Trebuie însă spus că, prin oamenii care au călcat ani buni aci, a jucat un rol important în afirmarea conștiinței noastre naționale și prin acte de cultură.
Pentru cei care nu știu, este bine să le reamintim că în martie 1891 în această clădire s-a organizat prima expoziție etnografică din Banat de către români, cu exponate apreciate în epocă, ele având o valoare deosebită. Organizatori fuseseră Societetea Femeilor Române din oraș și familia profesorului Ștefan Velovan, pedagog cu bun renume, apreciat de către Titu Maiorescu.
După construirea noului Palat al Comunității de Avere, dat în folosință în anul 1901, clădire care astăzi aparține FORMIN-ului, vechiul sediu a primit mai multe destinații. Din anul 1907 și până în anul 1935, a fost internat pentru elevii liceului din oraș, liceu inițial destinat fiilor de grăniceri care, în concepția autorităților maghiare, trebuiau să devină cetățeni patrioți ai statului maghiar, ignorându-și neamul și limba. Ani buni director al acestui internat a fost profesorul Patriciu Drăgălina de la Institutul Teologic-Pedagogic Diecezan din Caransebeș, care, în condiții foarte grele, le cultiva liceenilor dragostea pentru limba românească și respectul pentru trecutul zbuciumat al întregului neam.
Mai târziu, în anii de început ai comunismului, între 1950 şi 1952, a fost sediul unei structuri a Ministerului Afacerilor Interne, iar din 1956 jumătate din parterul clădirii a adăpostit tezaurul Filialei Arhivelor Statului, cealaltă jumătate fiind acordată Muzeului Orășenesc, creație a unor inimoși intelectuali ai locului.
După evenimentele din decembrie 1989 s-a încercat reînființarea Comunității de Avere, însă demersurile nu s-au finalizat prin preluarea fondului forestier de care aceasta a fost deposedată în anul 1948 prin actul de naționalizare din 11 iunie. Însă un comitet al acesteia, recunoscut de către organele de justiție, a reușit să preia clădirea despre care scriem. Prin decizie judecătorească, au fost obligate să părăsească clădirea Direcția Județeană Caraș-Severin a Arhivelor Naționale, Ocolul Silvic și fostul IFET, muzeul primind anterior sediul în care funcționează în prezent. De atunci nu a mai fost utilizată. S-a așezat la intrarea în clădire o firmă care atesta existența instituției, fără să aibă vreo activitate.
Starea de degradare a clădirii este alarmantă. Acoperișul este grav deteriorat, asemenea tavanul de la etaj, unde câteva grinzi s-au prăbușit. Tencuiala de pe clădire este desprinsă, iar câteva ziduri sunt deja crăpate. Dacă nu se va interveni în scurt timp de către autoritățile locale, ne putem trezi într-o bună zi, nu chiar îndepărtată, cu prăbușirea unei părți din acest simbol al orașului.
Și pentru că nu cel ce scrie acest articol-semnal, ci altcineva ar trebui să cheme la ordin pe administratorul clădirii și să se constate dacă fantomatica și actuala instituție denumită tot Comunitatea de Avere există conform statutelor, propun o variantă de discuție pentru salvarea pe cât posibil a acestei clădiri.
Academia Română nu se poate implica, însă Direcția Silvică a județului Caraș-Severin, cea care este actualul proprietar al fondului forestier care odinioară fusese al grănicerilor bănățeni în coproprietate și care ocupa 251.919 jugăre cadastrale din suprafața județului, ar trebui implicată moral și material în recuperarea ei, deoarece este beneficiara acestei bogății. După restaurare, în clădire ar putea fi organizat un Muzeu al silviculturii românești, pentru că leagănul acesteia se află în Caraș-Severin, unde au activat atât Comunitatea de Avere, cât și Direcțiunea Silvică U.D.R. cu sediul la Oravița, ambele beneficiind în epocă de specialiști de prestigiu.
Acceptarea unui asemenea demers ar fi și un răspuns la nepăsarea administratorului acestei clădiri centrale din municipiu, pe care a abandonat-o, întinând memoria și rolul jucat de fosta Comunitate de Avere și de conducătorii ei în economia Banatului, dar și în cultura acestuia.
Constantin BRĂTESCU