Adrian CRÂNGANU

Am spus-o – şi chiar am crezut –, în aproape fiecare etapă a vieţii, că pe mine nimic nu mă mai miră. Că greu mă mai poate surprinde ceva. Chiar dacă, recunosc, sunt un tip emotiv şi uneori impulsiv, asta nu înseamnă că sunt şi uşor impresionabil. De pildă, pe mine nimic nu mă sperie. Oricât de incredibil ar părea, sunt convins că, în puterea nopţii, o stafie care mi-ar apărea în cale nu m-ar face să mă dau nici măcar cu un pas înapoi. Nu ştiu de unde-mi vine lipsa asta inconştientă a fricii, pentru că, dincolo de toate defectele mele, sunt totuşi un om raţional. În timp, chiar am ajuns să-mi studiez, detaşat, reacţiile. Într-o dimineaţă, îmi amintesc bine, pentru că aşa ceva e greu să uiţi, am nimerit între două haite de câini care se luptau, bănuiesc, pentru teritoriu. Nu era nici ţipenie de om în jur, doar eu şi cred că vreo 15 câini cu colţii rânjiţi, lângă piciorele mele, cu bale curgându-le din boturi, şi, cu toate astea, nu mi-am pierdut cumpătul, şi probabil că asta a fost salvarea mea. M-au lăsat în pace, iar eu mi-am văzut liniştit de drum.

Altădată, pe când lucram la Radio, mi s-a aruncat, pe masa pe care ţineam ştirile care trebuiau citite, un şarpe. Era din cauciuc, e adevărat, dar semăna perfect cu unul viu şi, în condiţiile de stres pe care ţi le dă transmisia în direct, e greu să faci, în câteva fracţiuni de secundă, deosebirea. Eu nici n-am clipit, ci am citit mai departe, netulburat, ştirile. Şi la cam toate glumele care se fac între colegi, atunci când eşti în direct, am răspuns cu acelaşi sânge-rece.

Şi, aşa cum nu-mi pierd capul în momentele-limită, zic – sau ziceam până nu demult – că e greu să mă mai mir de ceva, pentru că îmi închipuiam că, la viaţa mea, le-am cam văzut şi am cam trecut prin toate. În urmă cu vreo 25 de ani, am fost şocat să aflu că cel mai prost coleg din liceu era student la Jurnalistică. La Română, Geografie şi Istorie avea 5 pe linie, dar în realitate asta însemna 3. Avea însă origini sociale sănătoase şi, pe atunci, asta era suficient ca să treci clasa şi ca să intri la ,,Ştefan Gheorghiu”. Că nu a profesat niciodată, asta e o altă poveste. A venit momentul 1989, cel al adevărului, şi el, oricât a încercat, nu şi-a găsit loc în nicio redacţie. Am vrut să-l ajut, acum câţiva ani, dar degeaba. Pur şi simplu n-am avut pe cine. Era mult mai rău în realitate decât încerc eu să-l descriu acum în câteva cuvinte.

Un alt şoc l-am avut în urmă cu câteva săptămâni, când am aflat că un fost prieten din copilărie – iertată fie-mi expresia, dar era prost de dădea-n gropi, era zevzecul blocului, rămăsese repetent şi cred că, într-a opta, nici Tabla înmulţirii n-o ştia prea bine – şi-a terminat acum, la 50 de ani, facultatea, e inginer şi are un salariu cu care umileşte aproape pe oricine. Studiile şi le-a făcut aşa cum se fac toate facultăţile azi – pe bani, n-a învăţat un cuvânt şi la ore s-a dus din an în Paşti. Dar omul are o funcţie. Şi încă una importantă.

De aceea cred eu că o ducem azi aşa cum o ducem. Sau şi de aceea…