I s-a spus „Eroina de la Jiu”. Dar a fost mult mai mult. A întruchipat suferinţa ţării, eroismul popular din 1916-1918. O modestă fată româncă pentru care iubirea de ţară era realitate fierbinte.

În acele zile de geneză a jalei şi nenorocirilor, când ţara ne era sugrumată de râvnitorii din afară, la digul de pe Jiu, bătrânii, tinerii şi femeile au rânduit o surprinzătoare rezistenţă timp de două zile şi două nopţi, oprind invazia inamicului.

Era în 10 octombrie 1916, când a avut loc prima bătălie de la Jiu. Trupele Armatei I Române, comandate de generalul erou Ioan Dragalina, nume care va fi mereu asociat cu oraşul Caransebeş, au respins o puternică ofensivă inamică, iar soldatul Ecaterina Teodoroiu a fost în primele linii. În 14 octombrie 1916, în timpul primei ofensive germane peste Munţii Gorjului, Ecaterina a luat parte alături de populaţia civilă, cercetaşi şi o companie de miliţieni, la luptele de la Podul Jiului, contribuind la respingerea atacului Diviziei 11 Bavareze.

Tot legat de numele altui erou de la Jiu, se cunoaşte o întâmplare petrecută în aceeaşi toamnă a anului 1916, pe şoseaua ce şerpuia de-a lungul văii râului spre Petroşani. Printre zecile de căruţe, camioane şi tunuri ce mărşăluiau prin defileu, şi-a făcut apariţia generalul Ioan Dragalina. La un moment-dat, a zărit, lângă doi sanitari, o tânără îmbrăcată doar cu o bluză de cercetaş, cu mâinile îngheţate, care s-a prezentat ca infirmiera voluntară Ecaterina Teodoroiu. Generalul şi-a dezbrăcat mantaua cu reverele din postav roşu şi cu epoleţi strălucitori, şi, aşezând-o cu grijă pe umerii Ecaterinei, i-a spus părinteşte: „Copila mea, fapta ta e vrednică de uniforma pe care o porţi acum. Însă ţara are nevoie, mai mult ca oricând, de oameni sănătoşi, aşa că ai grijă să nu te îmbolnăveşti!”.

Într-o învăluire a trupelor germane la Bărbăteşti, cade prizonieră. Folosind întunericul nopţii şi ploaia, se strecoară prin locuri lăturalnice şi reuşeşte să înşele duşmanul. La Filiaşi, o explozie de obuz o răneşte grav la ambele picioare. Se reface cu greu, ghemuind în suflet ultimele fărâme de nădejde. Ajunge cu frontul în regiunea Vrancei. A fost avansată la gradul de sublocotenent „onorific”, încredinţându-i-se comanda unui pluton din Compania a 7-a a Regimentului 43/39. Deşi n-avea încă 20 de ani, s-a achitat de datorie cu multă pricepere, tact, demnitate, dârzenie şi entuziasm, impunându-se în faţa ostaşilor. A însufleţit, prin curaj personal, lupta plutonului, a companiei, a regimentului, obţinând „Virtutea Militară”. S-a distins în luptele din Vrancea şi a căzut eroic, în lupta de pe coasta Dealului Secul, în zona pârâului Zăbrăuţi, în ziua de 22 august 1917.

La patru ani de la moartea Ecaterinei, în 4 iunie 1921, osemintele acesteia au fost deshumate şi duse la Târgu Jiu, unde, în 9 iunie, au fost depuse în cavoul din faţa Primăriei. În 8 iunie, Bucureştiul a dat onoruri militare resturilor pământeşti ale Eroinei Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu. În Gara de Nord, vagonul invadat de flori şi acoperit cu Tricolorul Românesc a fost primit, venind de la Ploieşti, de oficialităţile Capitalei. Cortegiul care urma să o însoţească pe eroină la Târgu Jiu era format din două tunuri capturate de gorjeni la Jiu şi la Mărăşti. Cu această ocazie, Ministerul de Război a dispus ca Regimentul 43/59 Infanterie să primească numele Ecaterinei Teodoroiu. În perioada 1959-1961, numele tinerei combatante din Primul Război Mondial a fost purtat de Regimentul 18 Mecanizat din Caransebeş…

În 1970, am vizitat căsuţa modestă, amenajată ca Muzeu memorial, din fostul sat Vădeni, azi un bulevard modern din Târgu Jiu, unde a văzut lumina zilei, la 14 ianuarie 1894, Eroina de la Jiu. Oficiul de ghid îl făcea Sabina Moruş, sora Ecaterinei, o femeie pe atunci în vârstă de 62 de ani, cu părul nins, dar cu o minte deosebit de ageră, care se transformase într-o impresionantă evocare a unei pagini de istorie.

În vorbirea-i simplă, în cuvinte înţelepte, a făcut trimiteri la amintirea Jeannei d’Arc, marea eroină a Franţei medievale, martirizată la Rouen, după ce luptase pentru apărarea pământului patriei sale. Sabina Moruş părea că îmbrăca în aura de legendă statuia tinerei fete gorjene Ecaterina Teodoroiu, care şi-a jertfit şi ea viaţa, mai aproape de zilele noastre, pentru libertatea ţării sale.

Într-un colţ al Muzeului memorial, sub un geam de sticlă, erau expuse două piese de îmbrăcăminte personală: o fustă maro şi o iie în culori vii, pe care le purta adesea în anii studenţiei. „Au fost anii cei mai senini, dacă nu singurii, din viaţa Ecaterinei noastre – intervine Sabina Moruş. Cum credeţi că a ajuns la facultate? A venit o comisie specială de inspectori şi profesori şi, când s-a văzut că are numai note de zece, i s-a aprobat să meargă la Bucureşti, cu bursă, ca să urmeze Facultatea de limbi străine. Când a plecat, de una singură, ne-am întristat cu toţii. A vrut să mă ia şi pe mine la Bucureşti, să încerc şi eu a-mi face un alt rost în viaţă. Dar nu am putut lăsa casa. Şi a pornit-o într-o toamnă, cu o vălijoară în mână şi cu opinci în picioare. Era tare mândră. Ca să nu mai spun cât era de frumoasă… Dacă n-ar fi venit războiul…”.

Sora Ecaterinei îşi opreşte firul gândurilor curgându-i lacrimi pe obraji.

Sub sticla altor vitrine, câteva obiecte şi documente transmit privitorului fiorul unor momente cruciale din existenţa tinerei luptătoare. Printre altele, cămaşa militară pe care a purtat-o pe frontul din Moldova, o fotografie înfăţişând-o în ziua depunerii jurământului ostăşesc, o copie după Decretul prin care i se conferea Ordinul „Virtutea Militară”.

În privirea bătrânei Sabina Moruş surprind o undă de tristeţe. Cu emoţie în glas, îşi continuă amintirile: „Când a început războiul din 1916, s-a înscris voluntară ca infirmieră. Şi-a lăsat cărţile şi vioara la care-i plăcea să cânte uneori… A zis că nu poate sta nepăsătoare când în jur e atâta suferinţă. Dar n-a trecut mult timp şi o veste tristă a venit să ne înlăcrimeze sufletul: unul din fraţi, Nicolae, căzuse pe frontul de luptă de la Sâmbotin, la nord de oraş. Ecaterina s-a hotărât atunci să schimbe şorţul alb, pe care-l purta ca infirmieră, cu haina militară. Şi s-a înrolat cercetaş în Armată, îmbrăcând chiar uniforma pe care o purta fratele nostru Nicolae. Avea douăzeci şi doi de ani când a luat prima oară arma în mână, în acel octombrie din 1916”.

Trupele germane se apropiau ameninţător de oraş. Populaţia a fost chemată, cu mic, cu mare, să apere podul de pe Jiu.

„Victoria de la Jiu parcă i-a dat noi aripi – continuă custodele ad-hoc al muzeului. După luptele de la Rovinari şi Ţânţăreni, de aici, din Gorj, a primit gradul de locotenent. Şi, câteva luni mai târziu, a plecat în Moldova. A intrat împreună cu regimentul de infanterie pe care-l comanda în marea bătălie de la Mărăşeşti. Acolo a căzut ea. În noaptea de 22 spre 23 august 1917, răpusă de gloanţele unei mitraliere duşmane. Mi s-a spus că înainte de a închide ochii pentru totdeauna, încă îi mai îmbărbăta pe soldaţi să-şi facă datoria până la capăt pentru apărarea gliei străbune. Mult s-a zbătut maica noastră ca să aducă rămăşiţele pământeşti ale Ecaterinei mai aproape de Vădeni, de unde a plecat. Până la urmă a izbutit. În 1921, oscioarele ei au fost aduse şi înhumate aici. La Mausoleul din faţa Primăriei din Târgu Jiu nu ne ducem numai noi, câţi am mai rămas din familie. Îi aduc prinosul de recunoştinţă toţi cei care trec prin oraş. Mulţi dintre aceştia vin să-i vadă şi casa asta, cu lucruşoarele puţine câte s-au păstrat de la ea, cu mescioara asta rotundă şi scaunele foarte joase, din lemn, ca scaunele lui Brâncuşi, din Grădina Publică, în jurul cărora ne adunam mereu în copilărie…”.

Un modest muzeu… O scurtă, prea scurtă viaţă de om… O viaţă plină, de erou…

Doinel PUIU MĂRGINEANU