La Timişoara a avut loc recent vernisajul celei mai recente expoziţii de fotografie a artistului fotograf caransebeşean Ştefan Andronache. Printre invitaţii prezenţi la manifestare s-au numărat persoanele imortalizate de autor, prieteni ai acestuia din Caransebeş, Lugoj şi Timişoara, iubitori ai artei fotografice, precum şi fotografi profesionişti. Expoziţia – care poartă titlul ,,The Table Persona” – a luat naştere, după cum susţine autorul, în urma unei ,,întâlniri de poveste”, pe care v-o prezentăm în ediţia de astăzi, şi care dovedeşte că Ştefan Andronache nu are doar ,,ochi”, ci şi ,,condei”. (L. Dinu)

Tânărul artist fotograf caransebeşean Ştefan Andronache şi-a vernisat zilele trecute, la Timişoara cea mai recentă expoziţie de fotografie. Este vorba despre o expoziţie de portrete reunite sub genericul ,,The Table Persona”. Acţiunea s-a desfăşurat într-o locaţie inedită, şi anume la o cafenea cu specific rustic din zona Pieţei Unirii.

Între invitaţii prezenţi la eveniment s-au regăsit persoanele imortalizate de autor şi prieteni ai acestuia din Caransebeş, Lugoj şi Timişoara, iubitori ai artei fotografice, dar şi fotografi profesionişti. Ambientul manifestării a fost întregit de prestaţiile actorului de comedie Ciprian Irimie şi de grupul muzical ,,Acoustic Mood”, format din Ovidiu Sârb şi Cristian Săftescu.

Expoziţia de fotografie cu titlul ,,The Table Persona” a luat naştere în urma unei ,,întâlniri de poveste” avute de Ştefan Andronache.

Mă aflam într-un loc necunoscut, la o masă cu un bătrân cu barbă lungă şi cu o poveste fără început şi fără sfârşit. O poveste despre oameni, o poveste despre personaje şi măşti. Nu ştiam unde eram, aşa că l-am întrebat pe bătrân unde mă aflu şi cine sunt oamenii din jurul meu. El şi-a turnat un pahar, şi-a aprins o ţigară şi a început să îmi explice, povestind despre o întâmplare care a avut loc în urmă cu foarte mult timp, când noţunile de timp şi spaţiu nici nu erau în faza de proiect.

Din plictiseală şi singurătate, s-a gândit să facă ceva să-şi mai omoare timpul inexistent. Nu ştia exact ce voia să facă, dar a început prin a crea spaţiul, timpul şi cuvântul. În scurt timp a realizat că nu prea exista o utilitate pentru aceste lucruri. Spaţiul era imens şi gol, timpul nu îl percepea nimeni, iar cuvântul nu îi folosea la absolut nimic. Drept urmare, încercând să dea un uz acestor lucruri, a umplut tot spaţiul acela gol cu bile colorate şi strălucitoare.

Problema spaţiului gol fiind rezolvată, s-a gândit să creeze nişte fiinţe care să simtă timpul şi să se folosească de acel ,,cuvânt” într-un fel sau altul.

A ales o bilă pe care o considera mai specială şi a început să o populeze.

Depunând ,,o muncă de chinez bătrân”, a început să creeze o sumedenie de fiinţe, printre care şi o figurină din lut care avea să devină primul om. Acest prim om era o copie mai mult sau mai puţin fidelă a creatorului, moştenind creativitatea, dar şi singurătatea.

Aproape toate fiinţele proaspăt create nu au înţeles rostul cuvântului şi au decis să nu-şi complice existenţa cu el. Singura fiinţă care i-a descoperit potenţialul a fost omul, dar acesta nu avea cu cine să schimbe o vorbă.

Creatorul, văzând problema, a rezolvat-o făcând un al doilea om, special conceput pentru a interacţiona cu primul.

Astfel, considerând că a găsit câte o utilitate pentru toate lucrurile pe care le crease, a hotărât că e vremea să mai doarmă şi el.

Având senzaţia că încă nu mi-a răspuns la întrebare, l-am rugat să-şi continue povestea.

El a mai tras un fum şi mi-a povestit cum, după un somn bun, s-a trezit şi a aruncat o privire la creaţia lui. A văzut că oamenii nu prea îşi găseau locul pe lumea asta şi nu erau împăcaţi cu ideea că sunt doar o copie a celui care i-a creat. Fiecare simţea nevoia să fie unic, aşa cum a fost şi creatorul.

A decis să nu intervină şi să lase oamenii să se descurce singuri.

Folosind creativitatea moştenită, oamenii au devenit tot mai mulţi, mai diferiţi şi mai ,,coloraţi”. Cuvântul a devenit şi el tot mai lung şi mai complex, iar modul în care interacţiunea dintre oameni se desfăşura s-a schimbat. Fiecare a început să îşi creeze câte o ,,mască” pe care să o arate celorlalţi. O ,,mască” menită să impresioneze şi să arate cine e persoana din spatele ei. O ,,mască” pentru a fi diferit. O ,,mască” pentru a fi unic.

Bătrânul îşi încheiase povestea şi îl vedeam cum priveşte mulţumit în jur. L-am întrebat ce părere are despre modul în care a evoluat lucrarea lui şi dacă are de gând să mai facă ceva. El a luat ultima gură din pahar, s-a ridicat de la masă şi, zâmbind, mi-a răspuns: ,,E lumea vostră de acum. Eu doar mă bucur de spectacol”.

Am plecat şi eu, dar nu înainte de a-mi lua puţin timp pentru a fotografia oamenii aflaţi în acel loc, să vă pot arăta ce am văzut…

Liviu DINU