Cu cât trece timpul, cu atât îmi e parcă mai uşor să-mi recunosc greşelile. Poate fiindcă începe să nu-mi mai pese ce cred alţii despre mine, ori poate că am tot mai puţine lucruri de pierdut, şi când spun asta mă gândesc că, de ceva vreme, până şi orgoliul a început să mi se scurgă prin gaura de la buzunarul în care l-am păstrat, mereu, aproape cu sfinţenie. Nici nu mai ţin minte când am descoperit uşurarea simţită atunci când n-a mai trebuit să arunc vina pe altcineva. Cred că m-am îndreptat dintr-odată, am scos pieptul în faţă, ca şi cum mi s-ar fi luat o piatră de pe inimă, şi parcă eram mai înalt. Poate dacă aş fi ştiut cum e, aş fi plătit mai demult preţul cerut de clipele acelea. Dar mi-a fost frică.
Acum pot, aşadar, să spun senin că am greşit în mult mai multe rânduri decât ţin minte. Uneori, atunci când cred că pot, mă străduiesc să îndrept lucrurile, şi asta am să încerc să fac acum. Recunosc, deci, că, ani la rând, scrisul meu i-a luat la ţintă pe pensionari. Făceam cum făceam şi tot la ei ajungeam, chiar dacă de multe ori despre cu totul alt subiect voiam să vorbesc. Ca un făcut, însă, întotdeauna cei aflaţi la putere, fără excepţie, doar pe ei îi cocoloşeau. Nu că nu mi-aş fi dat seama că o făceau pentru voturile lor, şi nicidecum că le-ar fi păsat vreun gram de ei, şi îmi ieşeam din fire când vedeam că la mine, un biet privat vai de mama lui, nu se uitau nici în scârbă măcar. Şi-atunci îmi vărsam năduful pe ei. Eram nedrept, în mare măsură, fiindcă de fapt salariul meu era mic, dar nu voiam să recunosc. Ca să nu mai spun că atunci când auzeam de pensiile speciale şi de cele ale foştilor militari şi miliţieni pur şi simplu luam foc. Şi atunci ardeam foaia de hârtie cu ce mi se revărsa din stilou. Mai ales că ştiu oameni, şi nu puţini, cu pensii copleşitoare, cărora dacă le-aş spune să-mi arate un lucru, un singur lucru făcut de mâna lor după 40, sau, cel mai adesea, după 20 de ani de muncă, sunt sigur că ar ridica din umeri şi-ar da din colţ în colţ. Dar nu despre ei vorbesc azi. Ei au ajuns în articol doar fiindcă am greşit eu când i-am băgat în aceeaşi oală cu ceilalţi.
Acum, adică nu chiar de acum, ci de vreo două săptămâni, de când am aflat că un milion şi ceva de pensionari trăiesc cu cel mult 1.000 de lei pe lună, chiar îmi pare rău pentru ce-am făcut. Încerc să-mi găsesc scuze, şi cred că una firavă, de fapt singura care zic eu că stă cât de cât în picioare, ar fi aceea că, pe cât de tare mă enerva ipocrizia guvernanţilor, pe atât mă scotea din minţi zgârcenia bătrânilor, pe seama căreia puneam toate neajunsurile şi văicărelile lor.
Ţin foarte bine minte cât de frig era iarna la mama şi cum mai tremuram din toate încheieturile în alea două ore cât stăteam la ea. Cred că bricheta mea făcea mai multă căldură, când îmi aprindeam o ţigară, decât convectorul ei, dat, mai mereu, la minim. Şi ştiu că, atunci când plecam, o lăsam cu inima grea, dar cred că mai degrabă fiindcă îi era groază că trebuia să deschidă ferestrele, să aerisească după mine, iar răcoarea de până atunci se transforma de-a dreptul în ger. Se încălzea, însă, la gândul că a mai pus un leu deoparte şi că fiul ei n-a mai certat-o că stă îmbrăcată cu zece bluze în casă.
Acum, că am spus toate astea, mă simt parcă un pic mai uşurat. Şi poate că e adevărat că o greşeală recunoscută e pe jumătate iertată. Mă întreb, atunci, cine mi-ar putea ierta cealaltă jumătate. Mă uit în jur şi-mi dau seama că singurul care-a rămas sunt eu. Acela care are tot mai puţine lucruri de pierdut şi nimic de câştigat.
Adrian CRÂNGANU