Lumina se frânge în petalele florilor şi se rupe în culorile anotimpului. Munţii ne spun „Bună dimineaţa!”, când zorii abia prind aripi şi îşi încearcă puterea ca un foc ce începe să ardă sub cerul albastru.

Dimineaţă imensă, egală, sonoră, trasă pe acest necontenit surâs al toamnei. Abătuţi pe alocuri de loviturile vremii, mohorâţi de bătrâneţe, lustruiţi de vânturi, munţii îşi rememorează tinereţea geologică îndemnată de generozitatea periodică a firii.

Dar aici e mai mult. Aici e şi alb şi gri-vineţiu, şi roz, care-ţi rămâne în palmă dacă culegi piatra din drum.

Cursul apei pâraielor podite cu pietricele albe este plânsul izvoarelor din inima munţilor istoviţi în lupta cu omul, poate albul jertfelor cerute generaţiilor trecute.

Şi fiindcă albul e aici atât de surprinzător, locurile au diferite denumiri, ori mai pedant, în graiul hărţilor şi al ghidurilor, Rusca Montană şi Ruschiţa, situate la poalele Munţilor Poiana Rusca. Astăzi, cu toate însemnele secolului XXI şi ale deceniilor de desăvârşire a timpului prezent, zic astăzi şi subliniez anume, pentru a se afla că aici există şi un ieri, mai viu în minţile şi sufletele celor ce încă îl mai cunosc. Este leagănul unei vechi exploatări miniere din România.

Aici, dinamita a născut o epocă nouă, epoca acelui prelung şi înfiorător zgomot, semnalul seriilor de explozii menite să răscolească măruntaiele munţilor, trimiţând vestea cerului.

Cetatea marmurei apare şi ea ca o secţiune verticală în munte, secvenţă halucinantă, în care urmăreşti rezultatul unei munci titanice a omului. Edificiul acesta, produs al îndelungatului şi durerosului dialog dintre om şi natură, are o poartă şi numeroase curţi interioare, de unde imense hăuri se deschid spre adâncimi încă neaflate ale pământului.

Cele două localităţi bănăţene păstrează totul, nu lasă nimic în afară, copii şi chipuri frumoase de fete tinere. Chiar dacă mulţi au trecut graniţele ţării pentru o viaţă mai decentă, locurile nu devin bolnave de tăcere, nici de nopţi fără stele.

Drumuri apropiate, locuri la care gândim cu drag şi drumuri ce se continuă unul din altul, curg în voia lor, în uşoare bucle. Florile toamnei duc gândul, în rotiri domoale, spre lumea feerică de puritate şi absolut.

Conversaţiile cu oamenii de aici, povestea faptelor lor, mi s-a gravat în inimă şi de acolo ele s-au răsfrânt în condeiul meu.

Un mare forum al marmurei albe clipeşte orbitor în lumina soarelui palid de toamnă. Lumea ei vine de acolo, din adâncuri, din noaptea sălbăticită. Furişându-se otrăvitor prin coridoare, răzbate din frigul şi puterile brutale ale stâncilor masive ce apasă firul subţire tras de om în piatră. Când piatra este dizlocată, ea curge spre lumină, lăsând noaptea să intre în locu-i. Se pare că stâncile se adună să cuprindă locul de unde au fost alungate.

Muntele se micşorează, se toceşte pe zi ce trece. Din înălţimea falnică de altădată s-au rupt mai bine de o sută de metri, dar rezerve sunt pentru mai bine de cincizeci de ani. Muntele are rădăcini adânci.

Vântul leagănă codrul de parcă ar vrea să-l răstoarne. O frunză îngălbenită s-a aşezat pe umărul meu. N-am chemat-o, a venit singură. Aş fi dorit să scriu despre ea, cu zâmbetul ars de dor, despre toate aceste frumuseţi dăruite de natură muntelui.

Nesfârşita întindere de stâncă albă, zeitate ocrotitoare a acestui colţ de lume în afara lumii, unde albul pare mai alb, iar vraja lumii şi a clipei mai adâncă, mă determină ca bucuria şi dilatarea sufletească s-o împărtăşesc şi altora.

Doinel PUIU-MĂRGINEANU