Chiar dacă unii au să se supere pe ce am să scriu în continuare, eu totuşi am s-o fac. Şi, indiferent că le place sau nu, susţin în continuare sus şi tare că tot ce înseamnă acum presă cărăşeană scrisă s-a născut din „Timpul”. Pe băncile acelei şcoli, la birourile acelei redacţii, de lângă Catedrala din Reşiţa, s-a învăţat mai bine ca nicăieri altundeva cum se face presa adevărată. Eram o mână de tineri care acum 25 de ani furam pe rupte meserie de la bătrânii care pe-atunci aveau vârsta noastră de azi, luam şpiţuri în fund de la ei şi câte ne mai auzeau urechile dacă greşeam şi măcar un singur cuvânt…
Fiecare zi era un examen de jurnalistică. N-am tocit, fiindcă n-aveam timp de-aşa ceva. Veneam de pe teren, transpiraţi vara, uzi leoarcă toamna şi îngheţaţi bocnă iarna, ne aşezam la birou, băteam ca apucaţii în maşinile de scris, mai fumam o ţigară şi beam o gură de cafea dacă aveam răgaz, în cel mai bun caz muşcam dintr-un langoş rece şi sleit, şi o rupeam la fugă la altă documentare. Erau şi alte vremuri pe-atunci… Uzinele mergeau în tot judeţul, iar când au început să şchioapete a fost mană cerească pentru noi. Aveam despre ce scrie. Ţin minte că toată mâna aia de tineri de care vorbeam la început, care şterpelea meserie de la bătrânii care aveau pe-atunci 50 de ani, eram atenţi la fiecare virgulă, cântăream fiecare cuvânt şi răspundeam cu capul pentru fiecare frază. Iar dacă încă îl mai avem pe umeri, înseamnă că greşelile noastre n-au fost chiar de neiertat, sau poate că balaurii aceia bătrâni nu scuipau chiar în fiecare zi foc şi pucioasă pe nări, cum ni se părea nouă.
Povestea asta a ţinut vreo 15 ani în cazul meu şi cam tot atâta şi în cazul celorlalte patru degete de la mâna despre care tot vorbesc. În tot timpul ăsta am scris, cred, mii de articole fiecare. E greu de spus cât ne-a fost de greu, câte a trebuit să răbdăm, dar şi cât de tare ne-am legat unii de alţii. Pe urmă, gaşca s-a spart. „Timpul” a fost preluat de alţi patroni, nouă nu ne-a convenit, aşa că o parte am făcut alt ziar. După un an, „Sud-Vestul” s-a rupt şi el în două, jumătate crezând că e mai bine să facă alt ziar, la care li s-a promis marea cu sarea. Mâna aceea de oameni a rămas însă unită, cu degetele strânse pe condei. Dumnezeu ştie cum am făcut, dar am mers mai departe. N-am să spun cum îi cheamă, pentru că sunt cu toţii cunoscuţi azi, şi puţină lume ştie că am rămas prieteni, chiar dacă după încă trei ani şi „Sud-Vestul” s-a dus. Atunci ne-am împrăştiat cu adevărat. Acum ne mai întâlnim la conferinţe de presă şi şedinţe, dar puţini ştiu măcar a suta parte din ceea ce am povestit până acum.
Ultima oară ne-am întâlnit vinerea trecută, la cimitir. Noi, cei odată tineri, acum probabil balauri care scuipă foc pe nări, şi o parte din cei ce-au fost odată balauri, azi nişte monstruleţi simpatici şi blânzi, cărora demult li s-a terminat pucioasa. Nu era o şedinţă de redacţie, ca pe vremuri, la „Timpul”, ci doar îl conduceam pe ultimul drum pe cel mai bătrân ziarist cărăşean, Nea Colea Cătană. Iar degetele acelei mâini de oameni s-au strâns într-un pumn care zvâcnea, neputincios, în faţa morţii…
Adrian CRÂNGANU
