Nu am citit „O mie nouă sute optzeci și patru”. Așa se scrie corect titlul cărții lui George Orwell, și nu „1984”, cum atâția și atâția ani am crezut eu. Îmi pare rău că n-am făcut-o, cu toate că mi-am dorit din tot sufletul lucrul ăsta. Dar ori n-am avut timp, ori n-am avut-o la îndemână atunci când, uneori, ziarul îmi mai acorda câte un răgaz de o oră, două, ori din cine știe ce alt motiv, dar am ratat-o. Am auzit multe despre ea, lucruri bune toate, și mai era vorba și de ceva personal, de un mic orgoliu pe care mi l-am permis atunci când am considerat că am depășit cu destul de mulți ani vârsta la care ar fi fost normal s-o fi citit și o trecusem, așadar, la capitolul datorii. Iar mie îmi place să mi le achit întotdeauna pe ale mele. Și pe cele frumoase, și pe cele urâte.
Ar trebui, poate, să explic de unde interesul ăsta al meu pentru George Orwell. Cred că dintr-o altă dorință neîmplinită, fiindcă, iar așa, multă vreme am vrut să citesc „Ferma animalelor”. Și despre ea auzisem numai laude și chiar se discuta, sau mai degrabă se șușotea despre ea pe la colțurile cenaclurilor literare sau în lumea aceea mică a scriitorilor în care, tânăr fiind, abia apucasem să fac primii pași. Însă romanul, în sine, în carne și oase, nimeni nu-l văzuse. Pe vremea despre care vorbesc nu fusese încă tradus. Am înțeles, însă, de la cei mai citiți decât mine, că nici n-avea cum, din moment ce cartea era o satiră la adresa comunismului pe care noi îl trăiam pe atunci din plin.
Abia prin 1990, cred, am văzut filmul la televizor, un cadou pe care noua putere ni l-a făcut. Sau cel puțin eu așa am interpretat gestul. Erau desene animate, mai primitive, mai butucănoase și mai greoaie, dar asta prea puțin a contat. Important mi s-a părut ce am reținut eu din el: că atunci când animalele dintr-o fermă, sătule să-și vadă stăpânul beat cât era ziulica de lungă, l-au alungat, toate au început să muncească la comun și toate au dus-o bine. Și-au făcut chiar și niște reguli, nu le mai țin minte pe toate, dar erau câteva care ziceau că nu au voie să bea alcool, să poarte haine, să doarmă în pat ori să se omoare între ele. Zis și făcut, până când porcii au pus stăpânire pe fermă, i-au asmuțit pe câini împotriva celorlalte dobitoace, s-au mutat în casa fostului stăpân și au început să doarmă în paturi, ba chiar să umble pe picioarele din spate, ca oamenii, și-au oprit cea mai mare parte din mâncare pentru ei și s-au îngrășat peste măsură, în timp ce restul animalelor umblau leșinate de foame. Mai mult, s-au apucat să joace cărți și să se îmbete. Ca porcii. Dar ce mi-a plăcut mie cel mai mult a fost că au modificat regula de aur a fermei, care suna cam așa: „Toate animalele sunt egale, numai că unele sunt mai egale decât altele”.
După ce am văzut filmul, am trăit cu impresia că într-o gospodărie asemănătoare trăisem și eu până atunci. Așa că l-am luat, l-am așezat cu grijă pe un raft în gândurile mele și de atunci îl port cu mine tot timpul. Ca să nu uit niciodată ceea ce nu trebuie uitat.
Acum, ca să revin, cam ce știam eu despre „O mie nouă sute optzeci și patru”. Păi știam că, în 1949, când a scris romanul, Orwell își închipuia că în 1984 societatea va fi condusă de un regim totalitar, condus de „Fratele cel Mare”, care hotărâse că „Războiul este pace, libertatea este sclavie, iar ignoranța este putere”.
De data asta am romanul în mână, am făcut rost de el, și așa scrie pe ultima copertă. În cazul ăsta, o să-l pun pe dulap, fiindcă în bibliotecă nu mai am loc, cu gândul că l-am cumpărat degeaba. Cartea asta o citesc, de fapt, în fiecare zi, de 34 de ani. Adică din O mie nouă sute optzeci și nouă încoace.
Adrian CRÂNGANU