Într-o zi am citit o frază pe care, aşa cum mi s-a întâmplat de multe ori de-a lungul vieţii, mi se părea că foarte uşor aş fi putut s-o scriu chiar eu, numai că altcineva a fost mai iute de mână şi mi-a luat-o înainte. „Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit despre ei presa şi opinia publică”. Mircea Eliade. Nu ştiu ce m-a făcut să mă opresc tocmai la cuvintele lui dintre atâtea alte lucruri interesante citite în aceeaşi zi, şi mai ales să mă şi gândesc atât de mult la ele. Probabil faptul că se potrivesc ca o mânuşă pe tot ce ne e dat să trăim zi de zi, de câţiva ani buni încoace.
Şi, tot aşa, nu ştiu ce să mai cred despre noi, dar impresia mea e că poporul ăsta şi-a pierdut minţile aşa cum nu a făcut-o până acum niciodată, în toată istoria lui. Fiecare român în parte crede că bubuie de inteligenţă şi că toţi ceilalţi sunt proşti de dau în gropi. Modestia a murit, şi după ea s-au dus, pe drumul fără întoarcere pentru noi, bunul-simţ, mila, cinstea, demnitatea, blândeţea, înţelepciunea, curajul şi tot ce a lăsat Dumnezeu bun şi frumos pe Pământ. Rătăcim bezmetic într-o lume închipuită de noi ca fiind perfectă, pentru că ne-am pierdut cu totul busola, iar singura icoană în faţa căreia ne mai închinăm pe fugă e bancnota.
Dar să mă întorc la cuvintele de la început, pe care tare mi-ar fi plăcut să fiu eu primul care să le scrie. Aş fi putut s-o fac acum o lună, când încă nu ştiam de ele, la Bucureşti, unde, în Piaţa Unirii, am dat nas în nas cu o fufă. Nu am recunoscut-o, putea să fie Inna, Adda, Amna, Amy, Jo, oricum, nici azi habar n-am care din ele era, dar ştiu că i-am văzut la televizor chiloţii de mai multe ori decât i-am văzut pe-ai mei în baie. Toată lumea în jurul meu se hlizea la ea, iar la tânărul liniştit de lângă mine nimeni n-a tras nici măcar cu ochiul. Am mers mai departe, umăr lângă umăr, fără să băgăm nici noi în seamă toată mulţimea aia de gură-cască pentru care calităţile cresc sub fustă şi se coc în pat.
Şi-am să mai spun ceva, oricât de tare s-ar supăra pe mine prietenii mei dascăli. Unora le-am mai zis-o şi-n faţă, iar acum nu fac decât să repet convingerea mea că şcoala e vinovată de jumătate din crima care se comite împotriva copiilor, iar televiziunile, unele dintre ele, de cealaltă jumătate. Şi ca să demonstrez că nu bat câmpii, am să povestesc o întâmplare despre care am mai scris odată şi care nu-mi dă nicicum pace. În vacanţa dintre clasele a şaptea şi a opta, profesoara de Limba română a fiului meu le-a spus elevilor să citească o carte. Cu chiu, cu vai, împins de la spate de mine, el a reuşit să termine „Robinson Crusoe”. În 15 septembrie, când profesoara le-a zis să rămână în picioare cei care şi-au făcut tema, doar el nu s-a aşezat. „Doamna” s-a prăpădit de râs şi i-a spus ceva, dar, cum se îneca de hohote, fiul meu n-a înţeles ce. Nici atunci, nici azi.
Cât despre mine, într-o zi, m-am chinuit să ascult şi eu la televizor ce ascultă tinerii, până surzesc şi, după ce mi-am făcut cruce, am pus mâna pe pix şi-am transcris creaţia lirică a poetului naţional Uddi: „Aseară ţi-am luat basma/ Şi-ai plecat în club cu ea./ Azi eşti femeie, când ieri erai fată/ O fi basmaua fermecată.// Aseară ţi-am luat cercei/ Şi te-ai dat în căluşei./ Pe cercei am pus o vrajă,/ Cine-i sărută face coajă.// Aseară ţi-am luat mărgele/ Şi le-mprăştii pe podele,/ Când te ameţeşti la bar,/ Hopa şi un acţionar!”.
Ce-ar trebui să facă şcoala în cazul ăsta? Să le propună, eventual: „Sub fruntea mea se face noapte,/ În ochii tăi se face zi/ Şi renunţăm să mai cunoaştem/ Ce stele ne-ar putea păzi.// Suntem lucizi până la sânge,/ Nedespărţiţi până la cer/ Şi nici nu ştiu după iubire/ Ce se cuvine să-ţi mai cer”.
Îmi cer scuze nătărăilor care vor citi articolul meu pentru palma culturală pe care le-am dat-o făcându-i să citească câteva versuri din George Ţărnea.
Adrian CRÂNGANU
