Adrian CRÂNGANU

Despre tineri am vrut mereu să scriu, dar de fiecare dată ceva m-a oprit. Nu ştiu exact ce anume, însă doar de câteva ori am adus vorba despre ei, şi, chiar şi atunci, am făcut-o numai în treacăt. Ultima oară când mi s-a întâmplat să vreau lucrul ăsta a fost în urmă cu vreo lună, când, călătorind cu un microbuz, am auzit discuţia dintre o profesoară şi un bărbat venit de la muncă, din Spania. Nu eram chiar foarte atent, fiindcă nu-mi place să trag cu urechea la lucruri care nu mă privesc, le aud, pur şi simplu, şi atât. Aşa s-a întâmplat şi atunci, şi abia mai târziu, peste câteva ore, am înţeles ceea ce cu atâta îngrijorare şi revoltă îi spusese dăscăliţa, muncitorului: că, în ultima vreme, a ajuns la concluzia că elevii cărora le predă aproape că nu mai ştiu să scrie. Pur şi simplu nu mai ştiu să facă literele de mână şi că se gândesc mult până să reuşească să închege chiar şi cel mai scurt cuvânt. Bărbatul a adăugat că, din ce ştie el, şi copiii spanioli sunt cam la fel, numai că, în plus faţă de ai noştri, sau în minus, ei nu ştiu nici măcar tabla înmulţirii cu 2. Şi au mai spus, şi ea, şi el, că nu fiindcă sunt proşti se întâmplă asta, ci pentru că în afară de calculator nu-i mai interesează absolut nimic altceva, şi probabil că aveau dreptate. Iar eu am abandonat subiectul, cu toate că, în momentul acela, mi s-a părut cu adevărat interesant. Dar n-aş putea să spun de ce am făcut-o, mai ales că eu n-am renunţat uşor la nimic, niciodată.

Mai demult, nu mai ţin minte acum din ce cauză, am vrut să scriu despre erorile părinţilor şi greşelile copiilor. Cunosc prea bine prăpăstiile care se cască între generaţii. Ştiu hăul care mă despărţea de tata, şi pe care nimic nu l-a putut vreodată umple, şi văd valea peste care încerc mereu să arunc punţi, dintre mine şi fiul meu. Şi iarăşi n-am făcut-o, n-am scris nimic despre toate astea. Nu ştiu de ce. Poate fiindcă mi-a fost teamă că am să-i judec prea aspru şi pe unii şi pe alţii, dar nu sunt convins că ăsta e adevăratul motiv.

A trebuit să vină o zi oarecare, o vinere întâmplătoare, pentru ca totul să se schimbe. De Dragobete, am fost invitat la un program artistic într-o şcoală unde urma să se recite şi să se cânte. M-am dus. Nu ştiu exact ce mă aşteptam să văd, să găsesc şi să simt, dar ce s-a întâmplat, timp de o oră, în acea sală de clasă, m-a făcut să pun, în sfârşit, mâna pe stilou. Am ascultat Eminescu, Cărtărescu, Blandiana şi Puşkin, cu aceeaşi uimire pe care bănuiesc că au încercat-o şi elevii atunci când i-au descoperit pe Poeţi. Am ascultat versurile rostite mai stângaci sau recitate cu intonaţie, din suflet, cu aceeaşi bucurie pe care au simţit-o tinerii când au descoperit Poezia. Şi am ascultat melodiile care au urmat cu aceeaşi dragoste cu care studenţii care le-au cântat au descoperit Muzica. Şi am mai înţeles, tot atunci, încă ceva: că se pot face perfuzii cu cântece de iubire şi transfuzii cu poezie. Iar cât timp medicii sunt elevi de liceu şi studenţi, vieţile noastre sunt încă pe mâini bune.

Poate de-aceea am tot amânat să scriu despre tineri. Fiindcă, în adâncul sufletului, am aşteptat, mereu, o zi oarecare, o vinere întâmplătoare…