Adrian CRÂNGANU
O zi. Întâmplările unei singure zile au fost suficiente, dacă le-am privit cu atenţia cuvenită, să mă facă să-mi înţeleg ţara. Şi, din păcate, poporul. Chiar dacă, sunt convins, asemenea întâmplări le-am mai trăit de sute de ori până atunci, niciodată parcă nu mi s-au pus pe suflet ca în acea zi. Nu ştiu ce. Poate fiindcă nu mă simţeam bine şi le vedeam pe toate în negru, ori pentru că izolarea de pe patul de spital îmi scosese la iveală mai mult ca altădată răutatea şi nervozitatea, şi nu voiam să mă mai fac că nu văd adevărul, sigur e că ceea ce am observat cu mai multă acuitate decât de obicei n-a făcut decât să-mi adâncească tristeţea şi starea de înstrăinare pe care încep s-o simt, parcă cu fiecare zi care trece, faţă de românii din jurul meu.
Iar primul lucru care m-a izbit a fost iarba crescută sălbatic între liniile de cale ferată. Era amiază, aerul ardea, iar în gara de unde, copil fiind, plecam în vacanţe, un singur tren mai moţăia la soare. Restul liniilor, cinci sau şase, nu mai ţin minte exact câte, erau pustii, iar între şine bălăriile crescuseră înalte de un metru, încât traversele crăpate nici măcar nu se mai zăreau dintre ele. Cât despre oameni, nici ţipenie. Nici călători, nici ceferişti. Şi cred că nimic nu e mai deprimant decât o gară pustie, în arşiţa amiezii. Poate doar o fântână strâmbă, crăpată şi fără apă. Părăsită de guvernanţii ei, ţăranii.
Pe urmă m-am întâlnit cu o tânără care plânsese toată dimineaţa. Un copil care, ca să adune ceva bani de buzunar, s-a angajat o lună la un chioşc la care vindea fructe şi legume. Iar de plâns, plânsese fiindcă nevasta patronului se luase de ea şi o jignise la modul cel mai ordinar cu putinţă. Din senin, spunea ea, şi, cunoscând-o, nu aveam niciun motiv să nu o cred. Fiindcă fetiţa aceea nu putea face rău niciunei cireşe. În schimb, cunosc bine categoria celor care se autointitulează soţii de patroni. Chiar foarte bine. Care iau marfă din magazine fără s-o plătească. Ori îşi bagă nasul unde nu le fierbe oala şi dau ordine în stânga şi-n dreapta când bărbatul lipseşte. Şi care au răutatea scrisă în frunte şi prostia în ochi. O victimă a unei asemenea doamne am întâlnit eu în ziua aceea.
Apoi, la bancă, acolo unde mă dusesem să iau nişte extrase de cont, am dat nas în nas cu un fost coleg de clasă. Inginer după terminarea facultăţii, în urmă cu 25 de ani, om de afaceri imediat după ’91. Prosper, judecând după burtă. Dar o ruină umană dacă ar fi fost să mă iau după cât de buhăit arăta. Ştiam că şi peste zi, şi seara, înainte de culcare, ia calmante cu pumnul. Dar poate că merită. Din datoria de aproape un milion de dolari pe care o are la bănci n-a dat înapoi niciun cent, în schimb a schimbat şapte maşini şi are o vilă cu nu ştiu câte etaje şi camere. El făcea parte din aşa-numiţii, altădată, ,,miliardari de carton”.
În cele din urmă am ajuns la bloc. Liftul nu mergea. Când am intrat în casă, am constatat că, pentru a treia sau a patra oară în ultima lună, nu curge apă. Am ridicat, româneşte, din umeri, şi am aprins televizorul. Mai bine n-o făceam. Pentru că n-aş fi văzut nici inundaţiile, şi nici n-aş fi aflat că Dan Diaconescu, de la OTV, şi-a făcut partid. Şi popor. După chipul şi asemănarea lui.
