Adrian CRÂNGANU
Oricât de mult mi-aş dori să scriu despre ceea ce văd în jur şi ce cred eu că se va întâmpla în 9 decembrie, ori despre trăsnaia cu apocalipsa din 21 decembrie, am să-mi înfrânez pornirile, fiindcă lucrurile care mi s-au întâmplat în urmă cu doar câteva zile sunt prea proaspete în amintire şi mai ales sunt mult mai frumoase în comparaţie cu celelalte două subiecte. Înainte de toate, ar trebui să spun, însă, două lucruri: că în ultimii 20 de ani părerea pe care o am faţă de români e tot mai proastă, şi nu mă feresc să recunosc asta, şi, în al doilea rând, că pe mine sărbătorile mă schimbă. Nu sunt nici pe departe un bigot, dar întotdeauna am fost convins că, şi dacă aş fi pe o insulă pustie sau în vreun vârf de munte, rupt complet de orice înseamnă civilizaţie, două zile din an le-aş simţi negreşit fără calendar: Paştele şi Crăciunul. Nu ştiu să explic, nici cum, nici de ce, oricât de bine aş crede eu că mânuiesc limba română. Şi asta poate fiindcă pentru stările sufleteşti ar trebui încă inventate cuvinte.
Atunci, în acele zile, şi poate una sau două înainte şi după, mă transform. Nu ştiu dacă sunt neapărat mai bun, nu sunt eu în măsură să apreciez asta, dar sigur sunt mai înţelegător şi mai liniştit. Şi mai blând cu tot ceea ce mă înconjoară. Şi cred, din câte am văzut, că acelaşi lucru li se întâmplă şi celorlalţi. Însă doar de Paşti, de Crăciun, şi uneori de Anul Nou. Pe urmă redevenim, şi eu şi ei, aceiaşi din celelalte 360 de zile ale anului.
Câteva întâmplări mărunte m-au făcut, nu ştiu dacă să-mi schimb părerea, dar cel puţin să văd altfel lucrurile. Săptămâna trecută am pierdut un tren şi, cum mă grăbeam, tot ce-mi mai rămăsese de făcut era să merg la ocazie. Nici zece metri cred că n-am făcut din gară, şi o maşină a oprit în dreptul meu. Cunoştinţa de la volan s-a oferit să mă ducă până în locul de unde puteam face autostopul. Cum ploua, îmi era teamă că nu mă va lua nimeni, pentru că nimănui nu-i convine să-i ude un necunoscut bancheta. N-a fost aşa. Înainte chiar de a ridica degetul să fac semn, o altă maşină a oprit, iar şoferul m-a întrebat unde merg. I-am spus şi el şi-a cerut scuze, fiindcă se oprea la jumătatea distanţei. Peste două minute, o altă maşină a oprit, iar cel de la volan a spus că mă ia, dacă nu mă grăbesc şi nu mă supăr dacă se abate câţiva kilometri din drum, să ia ceva dintr-un sat. Mă grăbeam, iar el mi-a spus că-i pare rău. Am căzut pe gânduri, fiindcă, până atunci, nu mai păţisem niciodată aşa ceva. Experienţa mea în domeniu e cum nu se poate mai tristă; aşteptările mele la autostop au durat întotdeauna cam între un sfert şi jumătate de oră.
În fine, peste alte două minute, cred, a mai venit o maşină, în care am şi urcat. Cu câţiva kilometri înainte de a ajunge în oraş, şoferul a oprit la o brutărie renumită, iar eu l-am urmat. Am vrut să-mi cumpăr trei covrigi, însă nu mai aveau. Atunci, patronul mi-a întins prin gemuleţ o plasă, şi când l-am întrebat de ce, mi-a spus că aşa. Imediat, maşina s-a umplut de parfum de grâu. Restul drumului m-am întrebat dacă poate fi sufletul mai cald decât o pâine fierbinte. Când am ajuns în oraş şi am văzut că nici şoferul nu mi-a luat niciun ban, mi-am răspuns că da. Cu condiţia să fie o zi de 1 Decembrie ploioasă şi rece.
