Fiu al localităţii Rusca, Ioan Humița se naşte ca prim copil în familia lui Theodor şi Elisabeta Humiţa, cu supranumele (porecla) de Balaci, în anul 1855. Copilăria şi-o petrece în sânul familiei, alături de ceilalţi patru fraţi: Petru (Truică), Dumitru, Iosif și Ştefan, şi de cele trei surori – Catalina, Maria şi Magdalena. Urmează şcoala în Rusca şi, după terminarea acesteia, ajută familia la treburile gospodăreşti.
În apropierea casei părinteşti se găsea „Casa grănicerească“, unde era încartiruit un pluton de grăniceri aparţinând de Compania a IX-a, cu sediul în localitatea Teregova, aparţinând, la rândul ei, de Regimentul Nr. 13 Româno-Bănăţean, cu sediul în oraşul Caransebeş. Aceşti grăniceri instruiau soldaţii pichetelor din graniţa cu Ţara Românească (de la Vârful Babii până la Olanu). Menţionez că această casă există şi astăzi, fiind proprietatea familiei Gheorghe Stepanescu, cuprinzând şi terenul pe care se află Căminul Cultural (Spicu) şi unul din localurile şcolii din Rusca. Probabil, urmărind instrucţia soldaţilor şi intrând în legătură cu gradaţii acestui pluton, la vârsta de 16-17 ani se înrolează ca şi copil de trupă la regimentul mai sus amintit, iar după desfiinţarea acestuia, în anul 1872, rămâne ca militar al Armatei austro-ungare.
Din scrisorile trimise fratelui Petru, care a rămas în casa părintească, şi puse la dispoziţie de strănepoata de frate, Floarea Ganea, născută Caraiman, care locuieşte în casa în care s-a născut colonelul, putem urmări evoluţia militară a acestuia începând cu anul 1897, când era deja căpitan. Avansarea în grad, probabil, a început odată cu venirea sa la Regimentul Nr. 13, urcând în ierarhia militară conform regulamentelor vremii. Tot din aceste scrisori, putem urmări localităţile în care şi-a desfăşurat activitatea, începând cu Grossverdein, Komorn (Komaron), Gyor și încheind cu Pozsony (Bratislava), unde este şi înmormântat în Cimitirul Sf. Andrei, în anul 1914. Tot din scrisori aflăm şi evoluţia lui militară: maior în anul 1900, subcolonel în anul 1905 şi colonel în anul 1909, an în care este trimisă şi ultima scrisoare şi, se pare, şi anul pensionării sale. A fost Cavaler al Ordinului „Coroana de Fier”, Clasa a III-a, posesor al Crucii Militare pentru Serviciu, al „Signum Laudis” şi al Medaliei de Război etc.
În anul 1903, se căsătoreşte cu Camilla Babothy de Kiss-Baboth şi Kak, cu care convieţuieşte 11 ani, până la moartea sa.
Spaţiul redacţional, din păcate, nu permite publicarea scrisorilor, așa că mă voi rezuma la o scurtă incursiune în conţinutul acestora, din care reiese interesul lui Ioan Humiţa faţă de evoluţia gospodăriilor fraţilor şi surorilor, pe care-i ajută după cum poate, în special pe fratele rămas în casa părintească, Petru. Se interesează de diferiţi oameni din sat, care, probabil, i-au marcat copilăria, ca Moş Petru Sulfa şi în special de Uica Iosif Gherga, cu care şi corespondează şi întreabă şi de verişorii cu numele de Humiţa, de pe Lunca Babii din Rusca. Dă sfaturi tuturor fraţilor, surorilor şi familiilor acestora privind comportarea lor în cadrul comunităţii, pentru a nu face neamul de ruşine, amintind că principalele cauze ale relelor din societatea ruscană erau „beţia şi curvăria”. Trimite ajutoare financiare la naşterea şi căsătoria nepoţilor, încheind scrisorile cu expresia „Al vostru voitor de bine”, în ultimele scrisori mulţumind tuturor pentru cele primite de acasă – fructe, legume, păsări, purcei şi răchia prefriptă. Aminteşte despre participarea sa la Războiul din 1877 împotriva turcilor, dar şi de alte lupte la care a participat Armata austro-ungară.
Închei aici relatarea despre acest fiu al localităţii Rusca, plecat din mediul ţărănesc, care urcă treptele ierarhiei sociale într-un domeniu important al monarhiei, mulţumind „lu Doda Florica” și făcând apel şi la alţi cetăţeni din Rusca care deţin documente despre familia lor.
Nicolae MOACĂ
