„Sunt o frunză îngălbenită, care s-a încleştat de ramură şi crede că sfidează iarna”.

(Valeriu Butulescu)

De ce frunze?

Frunzele sunt atât de complexe! Au atât de multe de spus! Imediat ce primăvara mângâie sufletul naturii, frunzele deschid ochii. Privesc locul în care s-au ivit, stau lipite prin teacă de ramura vieţii şi încep să-şi scrie povestea.

Sunt atât de multe poveşti, câte frunze.

Pe cât sunt de firave, pe atâta măreţie poartă în fiinţa lor.

Fiecare om se poate regăsi într-o frunză. Se poate uita în jur la copacul vieţii şi afirma, după un studiu îndelungat: „Aceasta e frunza mea“. Imediat ce şi-a descoperit frunza fiinţei sale, îşi poate găsi culcuşul pe limbul ce i se deschide ca o planetă uriaşă, o planetă a vieţii lui, o planetă de-o vară, o vară bogată în lumină şi lacrimi de rouă.

După cum este omul, aşa este şi frunza lui. Unii caută în adâncul fiecărei nervuri seva eternităţii, se lasă cuprinşi de ea şi comunică prin peţiol cu Absolutul. Alţii, mai leneşi, se lasă purtaţi de vânt în toate părţile, pe urmă, arşi de soare şi bătuţi de ploi, nu-şi mai găsesc calea, nu înţeleg chemarea sevei către arbore, şi se pierd în deşertăciunea unui bob de albastru.

De ce oameni?

Sunt atât de delicaţi şi ascund atâta mister! Se ivesc ca frunzele pe ram… Privesc în zare după colţul vieţii şi, atunci când consideră că i-au descoperit lumina, aleargă spre el o vară, se-mpiedică-n soare, în lacrimi şi vânt, se usucă de dorul eternităţii, văruidu-şi casa sufletului cu otrăvurile toamnei, ca mai apoi să se agaţe cu disperare de ultima scânteie prin care pot comunica cu ramura veşnică, pentru a învinge clipa întunericului.

Oameni şi frunze, licurici de-o clipă ce încearcă să rupă plasa întunericului pentru a găsi răsăritul eternităţii.

Omul îşi calculează aria frunzei sale, îşi identifică mulţimea punctelor din care fiecare nervură îşi întinde linia, pe urmă se divizează în mai multe pătrate pe care le înmulţeşte cu suprafaţa finită a unui semn. Într-un final, încearcă să-şi umple fiecare pătrat cu nectar şi ambrozie, dar niciodată nu reuşeşte să-şi adape sufletul pe deplin, dovadă toamna ce-i muşcă asimetrica fiinţă şi vălul alb ce-i acoperă ochii pentru totdeauna.

Sunt atâţia oameni şi frunze… Cu toţii se lasă purtaţi de braţele vântului acestei vieţi şi vor să ajungă acolo unde lumina sărută ochii întunericului, iar verdele şi-a înălţat tron pe albastrul crinului.

Ana-Cristina POPESCU