Omul toată viața aleargă. Uneori nici nu înțelege încotro, dar aleargă. În drumul lui de-o clipă, zărește atât de multe lucruri, așa cum le-ai zări de pe geamul unui tren, lucruri ce se grăbesc să răsară, pe urmă aleargă în depărtare deformându-și chipul. Se întâmplă să obosești la un moment dat, să te oprești, să te rupi de toate și să te odihnești.

Într-una din călătoriile mele am obosit un moment și m-am oprit o clipă, pe o bancă, la umbra unui brad, ca să mă odihnesc. Toate lucrurile păreau să-și întoarcă chipul spre mine, iscodindu-mă. Toate făpturile din jurul meu se pierdeau în iluzia unor întrebări fără răspuns. De ce stă? Nu se simte bine? A murit? Nu are ce lucra? Am privit ironic agitația din jur și m-am ascuns și mai adânc într-o clipă de tăcere și analiză. E bine când taci și asculți. Atunci poți observa și simți toate frământările din lumea cea oarbă a furnicii. Ca o furnică omul aleargă, adună, cară și intră sub pământ. „Deşertăciunea deşertăciunilor – zice Ecclesiastul –, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! […] Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra./ Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia, dar am înţeles că şi aceasta este vânare de vânt. […] Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer./ Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia”. (Ecclesiastul c.3, v1,v11).

Totul sub cer este trecător. Până clipești, a și zburat momentul cel fierbinte al verii tale. Așa de repede trece totul, ca o ploaie răcoroasă de vară. Trebuie să știi cum să trăiești, cum să prinzi viața de piept și să spui că acum e momentul să-i culegi nectarul. Dacă ploaia răcoroasă de vară a trecut, te așteaptă apusul, pe urmă noaptea. Clipa vieții e ca o ploaie răcoroasă. Acum te arde soarele și plângi după o picătură de ploaie, ca în momentul următor să te macini în furtună, iar când crezi că furtuna s-a sfârșit și soarele o să-ți zâmbească iarăși, observi că astrul zilei a ajuns la apus și te așteaptă noaptea. Până să închizi ochii în noapte, alergi printre raze și ploi, te împiedici de pietre și flori, fără să odihnești o clipă și să observi cercul timpului și goana altora ca tine pentru a-ți spune că e suficient, pentru a-ți șopti că e vremea să urci muntele talantului tău până ce nu te învăluie răceala țărânei.

Am privit zădărnicia din jur așa, cât ai clipi o dată din gene, apoi m-am rupt de frământările exterioare și am pătruns în lumea mea interioară. Am găsit și acolo agitație, goană, mustrare că am îndrăznit să jertfesc o secundă pe altarul odihnei, pe altarul muțeniei. Privind spre rădăcinile ființei, m-am cutremurat când am observat câtă lenevire, cât de ruginit e talantul. Și viața nu așteaptă, așa cum nu așteaptă soarele să răsară, să crească și să apună.

Fiecare om e dator să odihnească o clipă, să se cerceteze pe sine și să observe de câte ori și-a îngropat talantul, să observe cum darul a ruginit, uitat în vânturile și ploile vieții.

Cândva, fructele darului primit își vor arăta strălucirea, însă jalnic o să fie ceasul în care noaptea stă să cadă și tu observi că darul tău a fost uitat undeva într-o ladă a ființei, și nu a avut soare și ploaie ca să înflorească și să rodească.

Omul în această viață aleargă, pe urmă adună și din nou aleargă, nu se oprește o clipă, ca și cum ar dori să cucerească întreaga lume. Când cade, începe să plângă, e revoltat, nu înțelege cum de a ajuns jos. Încearcă să se ridice, luptă, se agață de toate firele verzi ce se ivesc în calea lui, însă uită să coboare în cămara ferecată a sufletului și să-l descopere pe Dumnezeu, uită că zilele lui pe pământ sunt deșertăciune și că adevărata viață începe dincolo de această lume mărginită, o viață unde sufletul stă mărturie a ceea ce ai fost. Adesea uită să cultive darul primit de la Dumnezeu, orbit de aurul deșertului, uită să ungă rănile aproapelui căzut întinzându-i propriul talant ca sprijin, căci ce dăruiești, tot la tine se va întoarce însutit.

Fiecare talant are valoarea lui. Dacă pentru unii o monedă de zece bani este o jucărie, pentru alții e șansa de a strânge un ban pentru o pâine. Nu trebuie să călcăm în picioare ceea ce nouă ni se pare neînsemnat și care pentru alții e un lucru mare. Frângând în picioare raze de soare, vom ajunge să trăim o viață în beznă, iar la final, când un bec pare să se aprindă, e prea târziu, căci pântecele încăpător al chitului ne-a prins în plasa lui rece.

„Eu sunt răspunzător de talantul meu”, spune glasul celui ce a avut înțelepciunea să se cerceteze pe sine, pentru a-și cultiva valorile, ba mai mult, a avut curajul să bandajeze rănile aproapelui căzut pe cale.

Cel neînțelept aleargă pe drumuri străine și uită să-și cerceteze sufletul în căutarea talantului. Așa trece viața pe lângă el, iar floarea lui ruginește, se ofilește. Închide ochii la apusul soarelui și aude glasul divin ce-l întreabă de prețul darului. Nedumerit, privește speriat în jur și pare să întindă mâinile, strigând după un talant ruginit și îngropat demult…

Ana- Cristina POPESCU