Adrian CRÂNGANU

Din câte am înţeles din ceea ce am văzut pe la televizor şi am citit prin ziare, în ultimul timp românii încep să nu prea mai aibă încredere în Biserică. Nu spun nici că nu e de mirare, nici că e, fiindcă nu sunt în măsură să judec un lucru asupra căruia nu m-am aplecat cu suficientă atenţie şi despre care nu am toate datele, şi asta din simplul motiv că prea multă n-am avut nici eu, niciodată. Nu că nu aş crede în Dumnezeu, pentru că, în felul meu, corect sau greşit, bun sau rău, cred, însă cu preoţii am avut mereu ceva de împărţit. Nu ştiu când m-am îndoit prima oară de ei, oricum, cu mult timp în urmă, dar de atunci şi până azi nu am reuşit să găsesc nici măcar unul care să mă facă să mă duc la el cu inima deschisă şi să-mi recunosc păcatele şi greşelile, chiar dacă asta ar însemna iertarea lor de către Dumnezeu. Ce-i drept, de ce să mint, nici n-am prea căutat. Dar nu e vina mea.

Poate fiindcă prima întâlnire cu ei a fost un dezastru, de acolo să mi se tragă reţinerea cu care îi privesc şi azi. Nu-mi mai amintesc foarte bine, eram copil, nu ştiu cât să fi avut, cinci sau şase ani, şi mersesem la înmormântarea unei verişoare care murise într-un accident de maşină, dar, în biserică, la slujbă, ştiu că vocea piţigăiată, vorba fonfăită şi mai ales tonul pe care l-a folosit preotul atunci m-au făcut să mă ascund după fustele bunicii. Iar sub privirea lui, albastră şi îngheţată, am început să strâng în palme materialul până când s-a umezit de la transpiraţie şi bunica m-a plesnit peste mână de teamă să nu i-l şifonez.

Peste ani, am rememorat întâmplarea şi mi s-a părut cu atât mai de neînţeles cu cât se petrecuse la Maglavit, în locul în care se spune că Petrache Lupu ar fi vorbit cu Dumnezeu. N-am simţit nimic sfânt atunci, în preajma acelui preot, cum n-am simţit nici când, de câteva ori, bătrânul Petrache Lupu mi-a dat bomboane ori seminţe de floarea-soarelui. Linişte da, am simţit lângă cel căruia i se spunea Sfântul, dar atât şi nimic mai mult. Aveam însă doar câţiva anişori când l-am întâlnit ultima oară. În timp, am mai întrebat în stânga şi în dreapta, i-am aflat povestea, mai adevărată sau mai romanţată, dar toată suflarea din Maglavit, satul mamei mele, a fost mereu de părere că preoţii i-au făcut de petrecanie.

Nu ştiu dacă asta a influenţat sau nu părerea pe care oricum o avema despre ei, înclin să cred că nu, ea a venit doar ca să o întărească, dar anii au trecut şi nimic care să vină în ajutorul lor nu mi s-a întâmplat. Dimpotrivă. Am fost peste măsură de scârbit atunci când, ziua în amiaza mare, în centrul oraşului, am văzut un călugăr care şi-a suflat nasul cu degetele, apoi şi le-a şters, tacticos, de sutană. Însă bomboana pe colivă, ca să spun aşa, a pus-o, nu demult, un preot care, aflat în fruntea unui juriu la un concurs de fotografie religioasă, a călcat în picioare munca unor copii, măsluind dosarele cu poze în aşa fel încât premiul cel mare, o cameră de filmat, să îl câştige o rudă de-a sa.

Cu toate astea, n-am căzut în păcatul de a-i face una cu pământul, aşa cum a procedat Nikos Kazantzakis în „Fratricizii”. Am formulat însă o frază pentru o viitoare carte – „Religia şi credinţa în Dumnezeu sunt două lucruri minunate. Să nu uităm însă că există preoţi” –, pe care, din păcate, n-am avut ocazia să o folosesc. Până acum.