Mai demult, când fiul meu avea o trupă, erau foarte tineri şi cântau din tot sufletul peste tot pe unde erau invitaţi, mai demult, zic, băiatul meu a venit la mine şi mi-a spus că vrea să facem un cântec, mi l-a fluierat un pic, apoi a ciupit la chitară linia melodică, şi m-a întrebat dacă pot să-i compun nişte versuri. M-am gândit câteva secunde, fiindcă eu nu mai scrisesem o poezie de prin liceu, deci de cel puţin vreo 40 de ani, dar, cum melodia mi-a sunat bine şi nici nu voiam să-mi dezamăgesc copilul, i-am spus să mă lase singur, am luat o foaie de hârtie şi un pix şi am scris Te-am aşteptat în fiecare gară,/ Tu ai plecat cu fiecare tren, pe urmă, în vreo două ore, am aşternut pe coală şi restul versurilor, iar seara l-am cântat împreună. El a fost mulţumit, iar eu sunt mândru şi azi de ce-am putut să scot din mine. De-atunci i-am mai scris şi alte texte, pentru alte cântece, dar niciunul la fel de frumos ca acesta, primul.
Aşa stând lucrurile, s-ar putea zice că îmi plac trenurile. Da şi nu. Dacă am de ales, prefer să merg mai degrabă cu maşina, dar, dacă nu mă grăbesc, iau trenul. În tren pot să gândesc ca nicăieri altundeva. Şi să visez pot. Uneori, îmi închipui că trenul pleacă la timp din prima gară, nu cu 50 de minute întârziere, în care aşteaptă un alt tren care întârzie fiindcă a aşteptat alt tren care a stat după alt tren şi tot aşa. Şi mai visez şi că veceul nu miroase, că uşile de la compartiment se închid perfect şi lin, nu se plimbă la fiecare frânare şi opintire a locomotivei, ba chiar şi că trenul nu merge ca melcul visez. Dar, una peste alta, faţă de ce mi se-ntâmplă în cântecul meu, stau totuşi bine.
Uneori, însă, fac o paralelă între trenuri şi restul lucrurilor din jurul meu şi, de fiecare dată, ajung la concluzia că România e cea mai proastă glumă pe care am auzit-o în viaţa mea. Că în ţara asta pur şi simplu nimic nu merge. Dar absolut nimic.
Toate sunt anapoda. Mă uit că justiţia, şi am scris-o intenţionat cu literă mică, fiindcă m-am hotărât ca de azi înainte să nu mai scriu nicio instituţie cu majusculă, fiindcă niciuna nu merită, aşadar se vede cu ochiul liber cum justiţia nu ştie cum să-i mai facă scăpaţi pe marii, pe uriaşii infractori, iar miliţia doarme în izmenele şi-n bocancii statului, speriată şi de umbra ei. Cât despre şcoală, scrisă şi ea tot cu literă mică, cu asta am dat-o-n bară rău de tot. Sunt profesori mai proşti chiar decât elevii care, în loc să citească o carte sau măcar o poezie, preferă să citească tatuajele celor lângă care stau prin cluburi şi cu care visează să semene peste câţiva ani.
Asta e România. Mai văd la televizor sau mai citesc despre bolnavi umiliţi de doctori, exact de ăia pe care până nu demult presa îi ridica în slăvi şi-i făcea „îngerii în alb”, îngeri plătiţi dumnezeieşte de două ori din buzunarele noastre, şi mă întreb când o să aibă cineva curaj să vină şi să le taie aripile tot mai bolnave. Ştiu că nimeni, niciodată, dar mă simt mai uşurat după ce-am scris toate astea. Am întâlnit şi doctori jos pălăria, nu mulţi, e adevărat, dar am văzut totuşi şi din ăştia. Eu, unul, n-am de ce să mă plâng. Când am vrut să le dau şpagă, ştiind că sunt ziarist, au fugit de mine ca de dracu, când de fapt eu, săracul, bâjbâiam după ziua de mâine pe care nu ştiam dacă o s-o mai prind.
În tren, însă, uit de toate astea. Uneori, prin vreo gară tristă şi pustie, îmi amintesc de cântecul pe care l-am scris pentru fiul meu şi căruia i-am spus Tu n-ai văzut ce ochi ai. Era însă vorba despre o melodie şi despre altcineva. În realitate, eu am văzut ce ochi am. Acum, de exemplu, ştiu despre ei că privesc înapoi cu dispreţ. Şi-nainte, cu mânie.
Adrian CRÂNGANU