Toamna a început să-şi privească chipul în oglinda naturii. Ruginiul apasă greu ca bătrâneţea ce încearcă trupul bolnav. Păsările speriate de magica imagine şi-au luat zborul spre alte veri. Bătrânul stă în grădină şi priveşte spectacolul. Se gândeşte la primăvara de ieri şi la iarna de mâine. Observă şi înţelege. E târziu acum… Oglinda vieţii i-a arătat florile ce le-a călcat în picioare din prea multă tinereţe, prea multă nepăsare, din prea multă neştiinţă. Acum a ruginit şi el asemenea naturii şi vede frumuseţea, dar mai are o secundă să se bucure de aroma acestui nectar. În curând, va pluti şi el pe oglinda văzduhului, asemenea unei frunze răpite de vânt.

Când omul îşi priveşte cu atenţie chipul în oglinda vieţii este adesea atât de târziu! Acolo observă oglinda fiecărui lucru ce şi-a lăsat sigiliul în viaţa lui. Începe să analizeze, să-şi observe aripile frunzelor, cât de ascuţite au fost vârfurile lor, câţi nori au pătruns şi biruit folosindu-se de darurile acestora.

Omul trăieşte într-o lume a oglinzilor. Unde îşi întorce privirea, observă un chip, floarea, copacul, apa, muntele, rândunica ori căprioara, şi toate sunt cioburi ce împereună creează oglinda acestei vieţi.

Bătrânul se simte un ciob, o scânteie ce poate să fie înlocuită, o scânteie adesea incomodă pentru alţii. Şi-ar fi dorit să fie o flacără, dar a înţeles prea târziu taina oglinzii. El a refuzat să se închidă în cameră în lipsa mamei, ca tânăra din poezia „La oglindă“, a lui George Coşbuc, şi să-şi asculte sufletul cum cântă, să-i simtă vibraţia şi să-şi urmeze patima asemenea Meşterului Manole.

Atunci când priveşti în urmă, când îţi întorci faţa şi priveşti în viaţa ta ca-ntr-o oglindă, aşa cum priveşte toamna prin bogăţia roadelor spre vară, poţi simţi liniştea luminii sau durerea unei ploi neînţelese.

În iarnă, când făptura adoarme, oglinda vieţii acesteia va vorbi despre lumină sau va apune întunecată de norii ce i-au acoperit cerul ochilor…

Ana-Cristina POPESCU