Dacă ar fi după ziar, în perioada asta ar trebui s-o duc, probabil, din chef în chef. Nu mai departe decât acum două săptămâni am sărbătorit, aşa cum s-a putut, numărul 500, iar în 6 noiembrie, 7 Zile face 10 ani.

Şi, chiar dacă nu era nevoie să mi-l mai amintesc, fiindcă, şi după atâta timp, tot îl ţin minte de la prima până la ultima literă, m-am dus totuşi la colecţie şi am tras afară primul număr. E bătrân deja, au trecut anii peste el şi i-au îngălbenit puţin hârtia, i-au ondulat marginile, i-au îndoit colţurile şi i-au mai şters puţin din culori, dar toate astea l-au făcut să-mi fie şi mai drag. M-am uitat la el ca la un bunicuţ blajin care mă privea cu prima pagină pe care era scris, cât s-a putut de mare pentru titlurile din vremea aceea, „De Halloween, caransebeşenii s-au speriat cu zâmbetul pe buze”, şi mi-am adus aminte cât mă mai umflasem în pene cu inspiraţia care mă lovise exact la ţanc, fiindcă voiam, toţi cei de atunci de la ziar, să începem cu ceva care să merite leul pe care oamenii aveau să-l scoată din buzunar ca să ne cumpere. Mi-am recitit şi editorialul pe care, pe vremea aceea, l-am considerat un fel de capodoperă de presă, dar pe care azi, când nu mai sunt chiar atât de mândru de el, l-aş modifica prin câteva locuri, însă ştiu că nu se mai poate. Ca nimeni alta, hârtia, odată ce i-ai încredinţat un secret, ştie să-l păstreze toată viaţa.

Poate şi de-aceea am ales să fac un ziar tipărit. Recunosc, câteodată, când îmi închipuiam că sparg gheaţa superficialităţii şi mă apuc să gândesc în profunzime, mă şi vedeam ca pe o carte de istorie locală, pe care, peste 100 de ani, orice curios o va putea deschide la cutare sau cutare pagină ca să citească ce-l interesează. Dar totul, în gândurile mele, era legat într-un fel sau altul de hârtie, fără de care trecutul nu are nicio clipă viitor.

E posibil să fie, însă, şi o altă explicaţie pentru alegerea pe care am făcut-o în urmă cu 10 ani. Poate mi-am urmat calea deschisă cu mulţi, mulţi ani în urmă, când, în liceu, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să scot un ziar. Îl făceam, bineînţeles, pe foi de caiet de matematică, fiindcă pe ele puteam să scriem mai înghesuit decât pe cele dictando, iar noi, adică eu, împreună cu redactorul şef-adjunct Doru şi secretarul general de redacţie Muri, aveam foarte multe de spus. Împătuream apoi hârtia în două şi băgam foile, câte or fi fost ele, unele în altele, şi ne ieşea în felul ăsta un ziar de patru sau de opt pagini, în funcţie de câte meciuri ne hotăram să povestim. Era ziarul clasei şi conducerea lui decretase că musai toată lumea trebuia să ia la cunoştinţă de ce se întâmpla între noi pe terenul de fotbal, când jucam fumătorii cu nefumătorii, graşii cu slabii, bunii cu răii, frumoşii cu urâţii sau proştii cu deştepţii. Ziarul circula numai şi numai în timpul orelor, şi doar pe sub bancă. O dată, când i-a căzut în mână, drept răsplată, profesoara de limba română mi-a dat un 3 cât mine de mare, fiindcă, în viziunea ei, mă ocupam de chestii slabe în loc să citesc „Fraţii Jderi”. M-am simţit răzbunat peste vreo 20 de ani, când mi-am lansat prima carte şi profesoara care mă altoise în şcoală mi-a spus, pe jumătate mândră de fostul ei elev, pe jumătate spăşită, că regretă nespus că nu mi-a încurajat talentul jurnalistic şi harul scriitoricesc la timpul potrivit, însă pe vremea aia nici eu nu prea dădeam semne c-aş fi altceva decât o licheluţă simpatică şi nimic mai mult.

Şi dacă nu s-a păstrat niciun exemplar din ziarul clasei de acum 40 de ani, semn că hârtia mai moare şi ea, simt că, din respect pentru adevărul istoric, trebuie să fac, măcar în câteva cuvinte, un rezumat a ceea ce am scris la vremea aceea. Că, la fel ca în viaţă, întotdeauna au câştigat fumătorii, graşii, răii, urâţii şi proştii.

Adrian CRÂNGANU