Revoluţia românească a fost, deopotrivă, jertfă şi miracol, aducând poporului nostru captiv şi umilit duhul sfânt al libertăţii.

Darul sfânt al libertăţii ne este dat ca să promovăm demnitatea noastră românească în faţa lumii. Preţul plătit pentru această libertate e însă prea scump ca să ne mulţumim cu libertatea de a huidui, de a ne îmbogăţi necinstit, de a adopta toate aberaţiile morale ale unei lumi decăzute, eliberându-ne doar de dictatura unor fanatici, şi pentru a primi înrobirea altor nebunii din afara graniţelor.

Structura socială din România are o colosală nevoie de schimbare. Această schimbare nu ne poate fi dăruită de cine ştie ce program politic, decrete sau legi. Este rândul nostru să facem această schimbare.

Istoria nouă a României a început cu sacrificiul copiilor pe treptele Catedralei din Timişoara, al tinerilor elevi şi studenţi pe străzile Bucureştiului şi ale altor oraşe din ţară, al multor ostaşi care au căzut pentru libertate. Sacrificiul lor face parte acum din identitatea noastră cea nouă. Aceste jertfe ne obligă să menţinem trează conştiinţa despre înălţimea lor şi să ne arătăm vrednici de ele prin vieţile noastre.

Au fost pagini de istorie vie, pagini care s-au scris chiar atunci, în faţa planetei, pe cord deschis, iar cei care le scriau eram chiar noi, românii. Tineri şi mai puţin tineri, care mai întâi la Timişoara, şi după aceea la Bucureşti şi peste tot în ţară, au ieşit pe străzi şi în pieţele publice, înfruntând, cu mâinile goale, nu doar o dictatură care se voia instaurată pe vecie, ci întregul sistem şi, implicit, timpul acestei instaurări, cei aproape 50 de ani nefericiţi de „progres şi civilizaţie” ai comunismului, 50 de ani de suferinţă şi sacrificiu pentru poporul român.

Toate au decurs precum apele unui râu, care se hotărăşte brusc să-şi schimbe înaintarea, apucând pe un vad nou. Zilele din cea de-a doua jumătate a lui Decembrie ’89 mi-au rămas în memorie, cu toate orele şi evenimentele lor.

Multa speranţă pe care am purtat-o în noi, dar păşind în acelaşi gând al eliberării dintr-o lume care încetase demult să mai fie lume, reuşind să coboare în geografia ţării iadul însuşi. Un iad pe măsură, adică la fel de sărac, dar „multilateral dezvoltat”. Un iad care se numea „Epoca de aur”.

Am coborât, ca pentru un nou botez, în curgerea pe un alt vad al acelor zile, ştiind că un râu nu-şi întoarce niciodată apele din drum. Toţi am coborât în această curgere, în acest nou botez al existenţei noastre.

Ceea ce este sigur şi nu poate fi contestat de nimeni e faptul că acum ne aflăm la exact 27 de ani distanţă de acele zile, şi mult mai departe de ţărmurile acelei blestemate „Epoci de aur”.

Am socotit oportună într-un astfel de moment, cel al rotunjirii a 27 de ani pe cadranul timpului, o rememorare, o revedere a acelor zile unice. Am încercat, zi de zi, din acel ultim decembrie, să consemnez curgerea noastră spre o nouă viaţă.

Sunt conştient de incomensurabila complexitate a întâmplărilor de acum 27 de ani, ca şi de faptul că vor trece ani şi ani până când vom putea afla adevărul netrucat, nefardat, întreg. Şi cred că la lumina adevărului curat se va ajunge doar atunci când cei direct implicaţi nu vor mai avea nimic de câştigat, nici de pierdut, când totul se va decanta, când mulţi dintre noi vom fi deja oale şi ulcele. Însă şi atunci – amintiţi-vă diferitele istorii ale istoriei – multe vor rămâne nedesluşite. Reacţia era de aşteptat. Foarte rar judecarea învinşilor de către învingători a fost cu totul dreaptă. Nu întâmplător sunt vehiculate expresiile „Vae victis!” (Vai de cei învinşi!) şi „Summum ius, summa iniuria” (Dreptate extremă, nedreptate extremă). Nicolae Iorga avea o vorbă: „Când cineva te înşală o dată, e ruşinea lui. Când te înşală a doua oară, e ruşinea ta”.

Cine poate răspunde mai exact la întrebările care ne chinuie şi acum, decât cei care au fost atunci, în decembrie, în miezul evenimentelor?

Sunt încă multe puncte albe pe harta evenimentelor din timpul Revoluţiei. Există încă destule enigme şi în ceea ce priveşte faptele petrecute în stradă, sub ochii mulţimii. În legătură cu multe întâmplări de atunci, dar şi cu altele, circulă încă multe speculaţii. Care este totuşi adevărul? Îl vom afla oare vreodată?

Este greu, nespus de greu, să selectăm, din torentul ce s-ar putea numi uriaşa „arhivă” a Revoluţiei române, măcar o parte, o mică parte. Sunt file care de acum aparţin pentru totdeauna nepieritoarei cărţi de istorie a neamului. Oricum, sfânta zi a dobândirii libertăţii poporului român, 22 Decembrie 1989, a înscris cea mai măreaţă pagină în istoria românilor. Ea întruneşte o serie de caracteristici care o individualizează, situând-o, prin amploarea şi conţinutul programului său, în fruntea mişcărilor democratice de înlăturare a regimurilor totalitare din ţările europene.

Aşadar, 22 Decembrie 1989… O zi cât un secol! Istoria, viaţa consfinţesc valoarea şi legitimitatea acestei zile care ne-a reintegrat Europei şi lumii civilizate.

Doinel PUIU MĂRGINEANU