Acelaşi lucru îl susţine şi parohul Iosif Nowak în lucrarea sa, din care cităm: ,,Strămoşii slătinarilor sunt originari din Bulgaria, ţară care este aşezată între Serbia, Dunăre, Muntele Balcanic şi Marea Neagră. Încă din veacul al VII-lea, bulgarii, strămoşii slătinarilor, au fost convertiţi la creştinism. În secolul al IX-lea, când s-a făcut dezbinarea Bisericii Orientale de ce Apuseană, bulgarii s-au îndreptat spre ritualul oriental şi au avut ierarhia lor proprie, un patriarh la Târnovo şi un episcop. În anul 1157, ei au fost din nou uniţi cu Biserica Latină de către Ioan (Asan)… În anul 1362, când sultanul turc Amurat a cucerit împărăţia bulgarilor şi le-a impus biruri mari, cei mai mulţi locuitori au trecut la moslem, adică la religia turcească, şi numai puţini rămăseseră credincioşi religiei creştine şi emigraseră în Ungaria. Ludovic cel Mare, regele Ungariei, le-a îngăduit să se colonizeze în jurul Muntelui Buhui, unde au înfiinţat, în anul 1373, localităţile Caraşova, Clocotici, Rafnic, Lupac, aceştia fiind de obicei numiţi <<caraşoveni>>, cu toate că numele de <<Caraş>> apare cu mult mai devreme. Mai târziu, nu se ştie în ce an, s-au dezbinat din nou şi au înfiinţat localităţile Iabalţa, Nemeth, Vodnic, pe când circa 250 de familii, cu vreo 2.000 de suflete, au trecut Alpii spre Răsărit şi acolo unde sălbatecul râu Slatina se varsă în Timiş au înfiinţat satul Slatina, cam în anul 1526. Bulgarii, influenţaţi de năvălirea popoarelor slave şi ale vecinilor lor, s-au folosit întotdeauna de limba slavonă şi au introdus această limbă şi în serviciul lor divin, până ce au fost uniţi cu Biserica Latină şi, cu toate că foloseau în anul 1157 limba latină în serviciul lor divin, totuşi au păstrat limba slavonă veche ca limbă de conversaţie. Numai slătinarii fac excepţie, şi anume, după ce trăiesc deja peste 300 de ani între valahi şi după ce au adoptat de la vecinii lor obiceiuri şi datini, limba lor maternă a devenit limba valahă”. (Iosif Nowak, Cronica parohiei romano-catolice, manuscris, Slatina Timiş, 1840, p. 1-2).
La această afirmaţie, se lămureşte în mod obiectiv situaţia atâtor colonişti de diferite naţionalităţi, aşezaţi în Banat în mijlocul populaţiei băştinaşe româneşti care formează majoritatea. Ei continuă să-şi păstreze şi azi specificul naţional şi nu cedează nimic din frumuseţea tradiţiilor lor. Exemple sunt multe, dar cel mai grăitor este cel al localităţii Sadova Veche, sat ce aparţine de comuna Slatina Timiş. Sat de origine germană, colonizat în anul 1828 de germani, cu circa 550 de suflete azi, deşi trăiesc de peste 150 de ani printre români şi muncesc împreună, n-au cedat cu nimic. Sunt mulţi bătrâni care nici până în prezent nu ştiu să vorbească bine româneşte.
Cum este posibil atunci ca bulgarii, veniţi în Slatina în număr de 2.000 de suflete, să fi trecut atât de repede la tradiţiile româneşti, deci să se fi pierdut printre cele 20 de familii de români şi să nu păstreze nimic din vechile tradiţii şi limbă, decât religia romano-catolică?
Afirmaţia că slătinarii sunt de origine bulgară nu poate corespunde adevărului şi nici alte documente istorice care să afirme aceste lucruri nu există. Desigur, istoricii bănăţeni, sau cei care s-au ocupat mai mult de Banat, ar fi amintit în lucrările lor despre acest lucru. Faptul că nu pomenesc nimic, înseamnă că nici nu au avut despre ce scrie.
Analizând cu atenţie cele afirmate şi consemnate de preotul Iosif Nowak în Cronica parohiei romano-catolice la anul 1840: ,,Slătinarii sunt bulgari colonizaţi în Slatina cu limba de conversaţie slavonă, iar limba liturgică e cea latină, trăind printre români, au adoptat limba română în conversaţie, păstrând cea latină în liturghie”. (Iosif Nowak, Cronica parohiei romano-catolice, manuscris, Slatina Timiş, 1840, p. 2-3), putem afirma că slătinarii vorbesc atât de bine româneşte, graiul bănăţean cu specificul regiunii, încât nu pot fi deosebiţi cu nimic de ceilalţi locuitori ai Banatului, afară de mici pronunţii locale. Dacă limba română ar fi fost de împrumut, adoptată ulterior în vorbire, ea ar trebui să păstreze unele urme din limba lor proprie, vorbită mai demult. O limbă adoptivă ar trebui să aibă o mulţime de accente greşite, să păstreze unele cuvinte din limba naţională, dar astfel de lucruri nu există.
Despre originea slătinarilor vorbeşte şi istoricul Schwicher, şi o găsim în lucrarea Dr. Antoniu Marchescu. (A. Marchescu, Grănicerii bănăţeni şi Comunitatea de Avere, Caransebeş, 1941, p. 52). El susţine că slătinarii sunt ortodocşi convertiţi la catolicism. El susţine această părere plecând de la faptul că o parte din români, în decursul timpului şi ca urmare a presiunilor politice şi administrative, au trecut la catolicism.
,,Între anii 1721-1774, Slatina a fost proprietatea a doi boieri: Marin – care a stăpânit partea dreaptă a satului (unde se găseşte azi Şcoala) şi Florei – care a stăpânit partea stângă, cu Casa parohială şi Biserica romano-catolică. (Iosif Nowak, Cronica parohiei romano-catolice, manuscris, Slatina Timiş, 1840, p. 25).
Pe locul numit ,,Scăuniş”, se presupune a fi fost casele boierului Marin şi se pot vedea şi azi şanţuri şi forme ale unor construcţii care au existat.
Perioada corespunde frământărilor religioase dintre anii 1731-1771, cu urmări adânci în viaţa localităţii Slatina Timiş. Toate aceste date aruncă o rază de lumină asupra originii slătinarilor: dacă stăpânii lor, boierii Marin şi Florei, aşa cum ne arată numele lor, au fost români de origine, cum ar fi putut fi supuşii lor de alt neam?
Pentru mine, care am desfăşurat o activitate didactică, ca profesor de istorie la Slatina Timiş, de peste patru decenii, şi fiind preocupat îndeaproape de originea consătenilor mei, se desprindea tot mai clar ideea că slătinarii sunt români şi într-adevăr provin din sudul Dunării.
Slătinarii au făcut parte din acei români (vlahi) care, împreună cu bulgarii, s-au răsculat împotriva administraţiei bizantine şi, în urma victoriei, ia fiinţă statul vlaho-bulgar (româno-bulgar) sub conducerea lui Petru şi Asan.
Ioniţă cel Frumos (Caloian) (1197-1207), unul dintre cei mai străluciţi conducători ai statului vlaho-bulgar (româno-bulgar), sub presiunea pericolului bizantin, trece la catolicism în vremea Papei Inocenţiu al III-lea, desigur, împreună cu supuşii săi.
Întrucât Caloian se luptă cu Balduin de Flandra, conducătorul Imperiului Latin de Răsărit, care dorea să pună mâna pe fostele stăpâniri ale bizantinilor, intră în conflict cu Papa şi, la scurtă vreme după Caloian, se revine la credinţa ortodoxă. După un alt mare conducător al statului vlaho-bulgar, şi anume Ioan Asan al II-lea, statul începe să decadă, importanţa elementului românesc (vlah) scade mult şi statul va fi cucerit de turci.
Probabil atunci să se fi desprins un grup mai numeros din comunitatea vlahă, care a trecut la nord de Dunăre şi, în cele din urmă, s-a stabilit la Slatina Timiş, împinşi fiind de represaliile turcilor să părăsească regiunea unde locuiau.
Susţin această idee, că slătinarii au venit din sudul Dunării şi că sunt români, şi datorită unei întâmplări petrecute în vara anului 2008, când un grup restrâns de români (vlahi) din Bulgaria au poposit la Slatina Timiş, au avut discuţii cu preotul catolic, vorbind un grai românesc şi având şi nume asemănătoare cu ale slătinarilor.
Au spus că vor reveni, dar, din păcate, până în prezent nu s-a întâmplat acest lucru, şi de accea rămâne în sarcina noastră să întreprindem cercetări la sud de Dunăre. (Va urma)
Prof. Gheorghe ZEICU
