Acum câteva zile am vorbit cu un prieten la telefon aproape o oră, sau poate mai mult, nu ştiu exact, fiindcă nu m-am uitat la ceas. E şi el ziarist, mi-a fost coleg, am lucrat o bucată bună de vreme doar noi doi în birou, dar, după ce ziarul la care munceam până în urmă cu vreo zece ani s-a închis, eu mi-am continuat drumul în presa scrisă, în timp ce el a luat calea presei on-line. Ne-am mai întâlnit când şi când la câte un eveniment, dar discuţiile noastre nu mai aveau nimic în comun cu cele dinainte, când ne ştiam unul altuia toate secretele, ne înjuram uneori mai-mai să ne luăm la bătaie, dar, în aceeaşi măsură, ne ajutam când intram în vreun bucluc, fiindcă, fără să ne dăm probabil seama, înţelegeam că în redacţia aceea, în care chiar şi numai pentru o virgulă pusă greşit ni s-ar fi tăiat capul, doar unul pe celălalt ne aveam. Mulţi în jurul nostru s-au înecat. Barca la care am vâslit noi a mers însă înainte, iar atunci când a început să se scufunde, am dat amândoi din mâini, uneori bezmetic, şi am ajuns în cele din urmă la ţărm. Şi, chiar dacă urmele paşilor lăsaţi apoi pe plajă s-au îndreptat în direcţii diferite, sunt sigur că nu vom uita niciodată, nici eu, nici el, că suntem singurii care am supravieţuit furtunii care a răscolit presa cărăşeană din vremea când nu-ţi era ruşine să spui că eşti ziarist.
Cu el am vorbit la telefon atât de mult. De fapt, ce s-a-ntâmplat? După ce eu i-am spus, în câteva minute, ceva legat de un articol pe care aveam de gând să-l scriu şi aveam nevoie de nişte lămuriri de la el, l-am auzit zicând, parcă cu jumătate de gură, că a doua zi urma să primească de la editură ultima carte pe care o scrisese. M-am bucurat pentru el tot aşa cum m-aş fi bucurat dacă aş fi reuşit eu să scot un volum, fiindcă e, poate, cea mai mare satisfacţie care ne-a mai rămas la vârsta noastră.
După ce i-a mai venit, parcă, inima la loc, m-a întrebat dacă ştiam a cui ar fi trebuit să fie ziua în 6 octombrie. Spre ruşinea mea, nu mi-a trecut prin minte niciun nume, cu toate că bănuiam că răspunsul mi-e la îndemână. Mi-a spus el că despre Mircea Cavadia e vorba. Mi-e greu să-nţeleg cum am putut să uit, cu atât mai mult cu cât din clipa în care l-am cunoscut, acum 27 de ani, am început să nu mai cred în zodii. El se născuse cu o zi după mine, aşadar eram amândoi Balanţe, dar era cu 12 ani mai bătrân, ceea ce înseamnă că în zodiacul chinezesc eram Tigri. N-am întâlnit însă niciodată doi oameni care să se deosebească mai mult, nici dacă el ar fi fost alb şi eu negru.
Prietenul meu însă altceva voia să scoată în evidenţă: că mor scriitorii, şi alţii nu se mai nasc. Mi i-a numărat pe degete pe cei care-au mai rămas şi a tras concluzia, îngrijorat, că în afară de el şi de mine toţi ceilalţi arată cum nu se poate mai rău. Am înţeles unde bate şi i-am mărturisit că de vreo trei ani şi mai bine n-am mai scris un cuvânt măcar la cartea pe care am pus-o deoparte la pagina 36, cred. Nu m-am scuzat, doar i-am explicat că mi-am luat adio de la proză, cel puţin până ies la pensie, pentru că nu întrevăd nicio posibilitate să mă retrag undeva într-un post călduţ, în care să nu fac nimic, iar noaptea să pot să-mi scriu cărţile. Ca să fac aşa ceva, trebuie să trag uşile sufletului după mine şi să mă cuibăresc în singurătate, apoi să sting lumina din jurul meu, să aprind o lumânare numai de mine văzută şi să recitesc ce-am scris până la pagina 36, dacă-mi amintesc eu bine. Şi nu cred că am vreo şansă, aşa cum n-a avut nici Mircea Cavadia.
Despre toate astea am vorbit cu prietenul meu vreo oră. După ce am închis, mi-am amintit că despre prima lui carte am spus, atunci când şi-a lansat-o, că, lucrând atâta vreme cu el în birou, i-am citit-o încă înainte de a o scrie. Cât despre cea de acum, aş zice că, ros de invidie, sper că am să m-apuc şi eu de pagina 37, sau unde-oi fi rămas în urmă cu vreo trei ani.
Adrian CRÂNGANU
