Pentru mine, o melodie e bună atunci când, indiferent ce aş face în momentul în care îi aud pentru întâia oară primele acorduri întorc capul, las totul baltă şi ascult atent. Şi am observat că, în privinţa asta, nu m-am înşelat aproape niciodată, în sensul că melodia care mi-a plăcut a avut întotdeauna succes. Nu aş putea spune că au fost multe, dar au fost câteva.

Vorbesc acum de pe poziţia omului obişnuit, fără cine ştie ce pretenţii artistice şi pe care simţul muzical nu-l dă afară din casă, care nu are nostalgii sau alte prostii ori obsesii, care nu are nici măcar preferinţe pentru un gen sau altul, dar care, în acelaşi timp, se uită neputincios cum pentru Planeta Sunetelor se apropie sfârşitul lumii. În momentul când scriu rândurile astea, la Eurovision votul e în toi şi eu am plecat de la televizor după nici cinci minute de la începerea lui. Fumez şi nu reuşesc să-mi revin după ce am văzut cum Austria s-a cocoţat în vârful clasamentului şi nu am nici cea mai mică îndoială că nu se va mai da jos de acolo până la anul.

De fapt, reţinerile mele faţă de Eurovision nu sunt nicidecum de ieri, de azi. Ele sunt vechi şi au nişte rădăcini foarte adânci şi cât mâna de groase, pentru că sămânţa reticenţei a fost sădită încă din copilărie. Mie întotdeauna melodiile de la Eurovision mi s-au părut apă de ploaie, superficiale şi fără pic de vână, cele mai multe de o veselie prostească şi făcute să fie cântate o săptămână, două, după concurs, şi gata. Cu câteva mici excepţii, vreo trei sau patru, în niciun caz mai multe.

Şi am mai observat ceva în anii aceia în care încă mă mai uitam, e drept că pe sărite, la Eurovision. Cu fiecare ediţie, înţelegeam tot mai bine că, în muzică, cea care conta cel mai puţin era muzica. De la an la an, costumele erau tot mai stupide, dar cu atât mai colorate şi făcute să-ţi ia ochii, dansurile – tot mai ţopăite şi săltăreţe, încât le puteai confunda uşor cu o reprezentaţie de circ, iar decorurile atât de faraonice încât ar face să pălească de invidie orice civilizaţie extraterestră avansată care le-ar vedea. Iar muzicii nu-i mai rămâne decât să se strecoare printre toate astea.

Aşa că săptămâna trecută nu m-am uitat la Eurovision, nici la semifinale, nici la gala de sâmbătă. Am spus de ce, pentru toate aceste motive, şi încă altele, cum ar fi faptul că ţările vecine se votează între ele, ori felul în care se face de obicei desemnarea reprezentantului României la concurs, dar n-are rost să-mi irosesc spaţiul cu aşa ceva. Ce vreau să spun e că am făcut greşeala să-mi arunc privirea spre televizor exact când Austria primea 12 puncte de la nu ştiu ce ţară, şi am înmărmurit. O arătare deşirată, îmbrăcată într-o rochie lungă, cu sâni şi nu prea, dar cu păr lung şi cu faţa spoită cu negru, ca să arate ca o barbă, şi cu nume de femeie, tocmai îşi rodea unghiile de emoţii. Mi-am luat ochelarii de citit de pe nas, ca să văd mai bine la distanţă, şi cred că am şi căscat un pic gura. Ăsta a fost ultimul lucru pe care mi-l amintesc, înainte de a mă trezi la masa din bucătărie, cu stiloul în mână, în faţa foii albe de hârtie.

După ce am recitit ce-am scris până acum, în afară de faptul că n-am să mă mai uit în viaţa mea la Eurovision, am mai luat o hotărâre. Cum de obicei eu umblu mai tot timpul nebărbierit, de mâine am să mă rad în fiecare dimineaţă, iar când o să am posibilitatea, cu prima ocazie am să-mi pun silicoane, o să-mi injectez botox şi mă apuc de cântat. Voce, am şi n-am, dar mai contează?

Adrian CRÂNGANU