Palatul Koronghy este una din cele mai impozante clădiri din Caransebeș, fiind edificat în anul 1912. Clădirea a fost o veritabilă Casă de raport, numită în epocă, în limbaj colocvial, și „Palat de închiriat”, după mai uzitatele sale echivalente din germană – „Zinspalast” sau din maghiară – „Bérpalota”. Primul proprietar al palatului, Gyula Koronghy de Korongh, a construit această clădire ca investiție imobiliară, oferind la parter un generos spațiu comercial, destinat de la bun început societății bancare Prima Cassă de Păstrare Carasebeșeană S.A., iar la nivelele superioare punea la dispoziția celor interesați spații pentru birouri și locuințe. Condițiile de ocupare erau cele mai moderne și confortabile de la momentul respectiv din oraș.
Compusă la momentul construcției din subsol, parter și două etaje, având și o curte interioară mică, clădirea domina Piața Francisc Ferdinand (redenumită ulterior Piața Măcelarilor) din centrul orașului, ocupând pe ambele laturi colțul teșit al străzilor Ardealului și Traian Doda. În zilele noastre, luând în considerare și spațiile de la mansarda imobilului, suprafața totală desfășurată a clădirii este de 5.115 mp, ce se suprapune pe un teren de doar 1.151 mp. Construcția este clasată ca monument istoric de importanță locală, înscris pe Lista Monumentelor Istorice sub numărul CS-II-m-B-11061.
Arhitectural, clădirea a fost construită în stil neo-eclectic, în care trăsăturile etapei a doua, numite și „faza geometrizată”, a stilului Secession (Art nouveau) sunt evidente. În cadrul stilului Secession, în special a sub-stilului budapestan reprezentat de școala arhitectului Lechner Ödön (1845-1914), proiectarea pornea de la funcțiune și determina forma. Acest procedeu îl constatăm aplicat și în cadrul Palatului Koronghy, în care liniile drepte ale fațadei contrastează cu frontoanele semicirculare de pe cele două flancuri construite simetric. Totodată, arhitectura clădirii prezintă trăsături moderniste, care mai târziu ar putea fi trecute în registrul Art deco, unele din acestea fiind reprezentate prin balcoanele în consolă continuă de la etajul întâi, protejate prin balustrade metalice. Sobrietatea obținută prin liniile simple și decorațiunile modeste, combinată cu volumetria clădirii imprimă acesteia un aer impozant, corespunzător funcțiunii proiectate, și anume de sediu bancar și locuințe destinate în special micii burghezii a orașului, formată predominant din funcționari ai statului ori ai societăților industriale. Pentru construirea clădirii au fost achiziționate şi demolate clădirile de pe latura nordică a piațetei triunghiulare formate în jurul unei cruci de piatră (carea azi nu mai există), numită pe atunci Piața Francisc Ferdinand.
Principala decorațiune a fațadei era de departe blazonul în basorelief al familiei Koronghy, aflat pe frontispiciul edificiului. După Primul Război Mondial, blazonul a fost șterș, iar în locul său s-a amplasat textul:
PRIMA CASSĂ DE PĂSTRARE DIN CARANSEBEȘ
FONDAT ÎN ANUL 1877
Tot pe fațada principală, deasupra primului etaj, s-a amplasat firmamentul Casinei române.
Investitorul care a edificat Palatul a fost Gyula Koronghy de Korongh (1866-1944), la acea dată mare proprietar de terenuri și exploatații agricole în localitățile Mâtnicu Mare, Sacu și Zgribești. Om de afaceri prosper, Koronghy avea investiții în diverse instituții financiare (Banca Sud-Ungară S.A. Lugoj, Prima Cassă de Păstrare Caransebeș), în imobiliare (avea în proprietate imobile în selectul cartier Viziváros din Budapesta) și în agricultură. Deși domiciliul stabil îl avea în Budapesta, era puternic implicat și în economia din zona Caransebeș-Lugoj. Principala exploatație agricolă deținută de Koronghy era cea de la Mâtnicu Mare, unde avea cca. 1.840 hectare de teren agricol. Aici, o parte din producția agricolă era afectată fructelor, care se pare că erau de calitate superioară, Koronghy obținând medalia de bronz în anul 1907 la Expoziția internațională de fructe de la Mannheim (Germania). În vederea valorificării superioare a produselor, el înființează la Mâtnic o distilerie cu subvenții de stat, în anul 1911. La Sacu, exploatația agricolă viza în special creșterea păsărilor de rasă și a iepurilor, proprietarul punând accent pe pregătirea profesională a personalului lucrător.
Din presa de specialitate a vremii, se observă că anunțurile de angajare vizau doar personal calificat și cu experiență în domeniu. Koronghy era membru al Asociației Ungare a Fermierilor Agricoli, precum și al Societății Ungare de Istorie. Interesat de bunăstarea angajaților de pe exploatațiile sale, înființează și dotează pe propria cheltuială o școală elementară pentru copiii celor aflați în slujba sa, primind mulțumiri publice în acest sens din partea Ministerului Ungar al Cultelor și Educației Publice, în anul 1911.
Gyula Koronghy provine dintr-o familie înstărită și numeroasă, aflată în rândul micii aristocrații. Primul membru al familiei înnobilat a fost János Nepomuk Speckner, bunicul patern al lui Gyula. J.N. Speckner a fost farmacist în Timișoara, consilier municipal și mai apoi, din 1833, primar al Timișoarei. După anul 1838 a funcționat ca judecător al Tablei Regale în comitatul Timiș. Acesta a primit diploma de înnobilare în considerarea serviciilor sale publice, precum și pentru generozitatea sa față de oamenii săraci pe care i-a tratat gratuit. Nobilitarea opera pentru sine, familia sa și descendenții acestora, conform diplomei obținute în anul 1837 din partea împăratului-rege Ferdinand I, prin care, contra sumei de 9.311,27 florini, i-a fost donat un domeniu nobiliar în localitatea Korongh din comitatul Vas (actualmente satul Krog, aparținător de orașul Murska Sobota, în Slovenia). Totodată, prin același act, suveranul i-a aprobat schimbarea numelui de familie din Speckner în Koronghy și a autorizat folosirea de către beneficiari a predicatului nobiliar „de Korongh”.
Odată cu nobilitarea, familia a obținut dreptul la un blazon.
Gyula Koronghy nu provine din înalta aristocrație, familia sa fiind doar înnobilată, fără a primi alte titluri, cum ar fi cel de conte, baron etc.
Locatarul principal al imobilului a fost Prima Cassă de Păstrare Caransebeșeană, Societate pe Acțiuni, însemnată instituție bancară locală, înființată la inițiativa lui Alexandru Stancovici, alături de alți oameni de afaceri locali, încă din 1877. Proprietarul clădirii, Gyula Koronghy, era la data edificării acesteia acționar principal și președinte al acestei Case de păstrare, rămânând în această funcție până în anul 1917. După această dată, Palatul va intra în proprietatea instituției bancare. Instituția oferea credite persoanelor fizice și agenților economici din regiune, capitalul său crescând de la an la an. Dacă la momentul înființării sale, banca dispunea de un capital de 30.000 de florini, în anul 1911 acesta ajungea la suma de un milion de coroane. În decursul Primului Război Mondial, își păstrează în mare măsură nivelul capitalului, în anul 1924 dispunând de două milioane de lei. Afectată de criza financiară mondială, banca intră în lichidare în anul 1940, însă, cu un capital subscris de 5 milioane de lei (în 1945), se târăște în stare de lichidare, până după cel de Al Doilea Război Mondial, când intră sub incidența Legii Nr. 119 din 11 iunie 1948 privind naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi.
Banca a funcționat aici între 1912 și anul intrării sale în lichidare, 1940.
În același an, Prima Casă de Păstrare va vinde Palatul Koronghy la licitație, adjudecarea făcându-se către Eparhia ortodoxă română a Caransebeșului la prețul de 5.510.000 de lei, valoarea actualizată însemnând azi cca. 427.000 de euro. În clădirea redenumită de atunci „Palatul eparhial“ urmau să primească locuințe consilierii episcopali, precum și profesorii de la Academia Teologică și funcționarii de la Centrul eparhial din Caransebeș.
La etajul întâi al imobilului și-a avut sediul un timp însemnat Casina Română, sau pe numele ei complet Societatea Română de Lectură din Caransebeș. Această societate s-a înființat în anul 1872, la inițiativa exprimată cu un an înainte a 50 de membri și primului său președinte, Ioan Brancovici (Brancovits, în grafia proprie), comerciant din localitate, care a devenit și primul primar al Caransebeșului după desființarea Graniței militare și intrarea zonei sub administrație civilă. Timp de 40 de ani, Casina Română a funcționat în reședința episcopală, mutându-se apoi, după edificarea Palatului Koronghy, aici, unde dispunea de un spațiu corespunzător pentru cuprinzătoarea sa bibliotecă, precum și pentru lectură și întrunirile membrilor. Sub conducerea președintelui dr. Cornel Corneanu și cu implicarea lui Patriciu Drăgălina, Societatea de lectură s-a dezvoltat considerabil. În anul 1914, cu ocazia Adunării generale, ziarul local „Foaia Diecezană” publica o sinteză a concluziilor Reuniunii societare, arătând printre altele că „Averea societății s’a sporit în mod esențial. Asemenea şi biblioteca cât şi mobiliarul. Avem cea mai spațioasă şi mai frumoasă casină în Ungaria. Membrii se și folosesc de hrana sufletească ce le-o oferă cabinetul de lectură şi bibliotecă precum și de distracție, ce le oferă societatea ca atare. Ca fapt îmbucurător înregistrăm și cercetarea casinei din partea economilor şi meseriașilor noștri”.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, spațiile din Palatul Koronghy sunt folosite ca spital militar. Totodată, aici se încartiruiește Comandamentul trupelor sovietice după momentul 12 septembrie 1944, care funcționează până în 1946.
După anul 1950, imobilul intră în proprietatea Statului prin donație forțată din partea Bisericii, Statul intabulându-și în cartea funciară dreptul de proprietate în anul 1963. În perioada de după război, în această clădire vor funcționa diverse secții ale Spitalului orășenesc, până la darea în folosință a actualului spital, în anul 1972.
În anii 1980, la parterul imobilului a funcționat câțiva ani o autoservire, iar la etaj au fost închiriate locuințe din fondul de stat către diverse persoane. Din pricina dezinteresului general manifestat de autoritățile comuniste față de îngrijirea bunurilor imobile acaparate, Palatul Koronghy este lăsat în paragină, degradându-se treptat.
În anul 1993 este achiziționat de la administratorul OCL Comerț Mixt de către firma SC TRUC SRL Timişoara, prin patronul acesteia, Gheorghe Raiescu. Imediat imobilul este ipotecat în favoarea unor bănci.
În anul 2001, palatul, aflat în stare deplorabilă, este achiziționat de omul de afaceri caransebeșean Traian Pleșa. Acesta investește masiv în renovarea și modernizarea acestuia, restaurează exemplar și reface treptat elementele constructive ale edificiului și amenajează moderne spații comerciale la parter și apartamente rezidențiale la etaje și mansardă. La parter, spațiul principal este ocupat în prezent de agenția caransebeșeană a Raiffeisen Bank, iar în celelalte spații funcționează biroul notarial al dnei Nicoleta Simescu, precum și o sală de jocuri, iar alte spații sunt disponibile spre închiriere.
Dintre apartamentele amenajate la nivelurile superioare ale clădirii, unul singur a fost vândut până în prezent. Din informațiile apărute în presă, în ultimii ani proprietarul Traian Pleșa și-a declarat intenția de vinde întreaga clădire, la un preț de cca. 800.000 de euro.
René DEMETER