Adrian CRÂNGANU

Mi-e greu să-mi imaginez cum ar arăta o lume în care toţi oamenii ar face numai ceea ce trebuie… Cred, însă, că m-am exprimat greşit. Chiar trăiesc într-o astfel de lume, fiindcă sunt convins că fiecare om face ceea ce consideră el că e cel mai bine, iar eu trebuie să adaug la prima frază cuvintele „din punctul meu de vedere”, şi atunci n-ar mai fi rămas loc de interpretări. Dar am scris asta pentru că simt că tot ce mă înconjoară mă dezamăgeşte parcă pe zi ce trece tot mai tare, şi eu nu sunt omul care să fi avut vreodată mari pretenţii de la cei din jurul meu. Asta poate fiindcă am încercat să fug, în felul meu, de dezamăgiri. Observ însă că am obosit şi că ele mă ajung din urmă.

M-am considerat întotdeauna un om normal, un om de mijloc mai bine zis. Nici sărac, nici bogat, nu foarte inteligent, dar nici prost, nici din cale afară de bun, dar nici rău, într-un cuvânt – un om obişnuit. De pe poziţia asta am încercat, de fiecare dată, să văd lucrurile şi să vorbesc despre ele. M-am raportat mereu la mine însumi, şi poate uneori am greşit ori am deranjat cu ceea ce am scris. Doar a fost punctul meu de vedere şi, indiferent că am fost înjurat ori lăudat, mi l-am spus deschis şi mi l-am asumat. Şi aşa voi face şi acum. Ziceam că mă simt, pe zi ce trece, tot mai dezamăgit de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Şi aş mai adăuga, şi dezorientat. Mi-e foarte greu, mi-e aproape imposibil să înţeleg foamea de urât, de morbid chiar, şi de nimicuri, ori setea de senzaţional din cel mai ieftin care ne roade stomacurile şi ne mistuie măruntaiele. Trăim, sau mai degrabă am migrat în ultimul timp într-un ţinut în care am făcut din televiziune, regină, iar prostul-gust l-am proclamat rege.

De exemplu, acum mă mănâncă palma să scriu despre partidul cu canal TV, dar, de când mă ştiu, eu n-am jignit niciodată primul pe cineva. Îl las aşadar, în plata Domnului, fiindcă nici membrii lui nu mi-au făcut nimic. Nu încă, fiindcă n-au votat. Şi aş mai scrie să fiu lăsat în pace cu Huidu şi cu accidentul lui. Nu mă interesează nici cât negru sub unghie. Cum nu-mi pasă că lui Gică Popescu i s-a luat permisul de conducere. Deloc, dar absolut deloc. Ca să nu mai vorbesc de Oana Zăvoranu… Şi, uitându-mă la toate astea, încep să cred că, în ţinutul în care spuneam că am ajuns să trăim, derizoriul e prinţ moştenitor.

Mi s-ar părea, în schimb, normal să se vorbească despre Recensământ. De la toate prostiile pe care le-au făcut cei care l-au organizat – şi aş aminti doar întârzierea cu care recenzorii şi-au primit mapele, supraîncărcarea celor rămaşi din cauză că aproape jumătate s-au retras când au îneţeles despre ce e vorba şi alţii n-au avut de unde să mai ia, sumele cu care aceştia au să fie plătiţi şi care sunt adevărată bătaie de joc –, şi până la întrebările la care trebuiau să răspundă oamenii, unele inutile, altele absurde şi altele de-a dreptul penibile.

Şi de data asta, ştiu despre ce vorbesc. Greşelile le-am văzut cu ochii mei, iar la întrebările stânjenitoare sau jenante am răspuns. Şi, ca de fiecare dată, îmi asum răspunderea pentru ce am scris, ca şi pentru faptul că nu mi-am dat CNP-ul. Fiindcă, dacă tot e să-mi fure votul la anul, măcar să transpire un pic pentru asta. E singura mea consolare.