Până în urmă cu vreo două săptămâni, credeam că vârsta, dar mai ales întâmplările prin care am trecut până acum mă îndreptăţeau să spun că puţine lucruri mă mai pot speria, foarte puţine mă mai puteau face să-mi pierd echilibrul, şi niciunul nu mă mai miră. Viaţa mi se părea o meserie căreia îi cunoşteam toate secretele. Credeam că ştiu de unde pot să tai şi unde să mai adaug, unde să strâng şi de unde să las mai liber, despre ce să scriu şi despre ce nu, tot felul de şmecherii cărora, adunate, le puteam spune experienţă.
Asta până la urmă cu vreo două săptămâni. Întâmplările s-au petrecut însă atât de repede, încât nici nu mai ştiu exact care a fost primul lucru care a făcut să mi se clatine încrederea aceea de care vorbeam la început, cum că eu le ştiu şi le-am văzut pe toate. Singura mea consolare e că bănuiesc că nu doar eu sunt zăpăcit, ci toată lumea din ţara asta e la fel. Pe undeva, mă ajută să trec peste momentele astea părerea altora – pe care şi eu le-o împărtăşesc fără rezerve –, care au spus că suntem un popor ciudat şi foarte greu de condus, de guvernat. Aşa şi e. Oltenii sunt altfel decât moldovenii şi ardelenii, ardelenii altfel decât ceilalţi şi moldovenii ca nicicare alţii dintre români. Nu spun asta fiindcă am colindat ţara în lung şi-n lat şi ştiu exact despre ce vorbesc fiindcă, umblând, am ajuns să-i „citesc” pe toţi. O spun pentru că eu sunt pe jumătate oltean şi pe jumătate moldovean, şi pentru că în adâncul meu cred că am luat tot ce e mai prost şi de la unii şi de la alţii, că doar îmi cunosc metehnele şi am înţeles demult de unde mi se trag, dar îmi place să cred şi că am luat ce e mai bun de la bănăţeni, fiindcă aici m-am născut.
Şi dintr-odată, acum vreo două săptămâni, poporul ăsta ciudat pe care nu pot să mi-l explic, a început să se mişte, la început scârţâind, ca roţile demult înţepenite ale unui mecanism greoi şi plin de rugină, apoi mai lin, ca şi cum cineva ar fi turnat câteva găleţi de ulei peste angrenaj, şi cam în faza asta cred că suntem în momentul de faţă. De când mă ştiu, noi am fost ţara lui „las’ că merge şi-aşa”, şi poporul despre care se spunea că lucrează după două metode: potrivenko şi ajustov. Eu însumi, în anii în care am lucrat în uzină, am făcut lucrurile de mântuială, aşa cum făcea toată lumea din jurul meu, şi nici nu eram lăsat să ies cumva din formaţie. La vârsta aia, sincer, nici nu-mi trecea prin cap s-o fac. Dar comunismul mergea înainte duduind. Sau cel puţin aşa ni se părea nouă.
Poporul ăsta pe care până acum vreo două săptămâni l-am înţeles perfect mă pune acum pe gânduri. Aşa cum am spus, am prins comunismul la vârsta la care eram deja în stare să-l înţeleg, iar despre ceea ce a urmat nici n-are rost să mai vorbesc. Toată viaţa mea am văzut cum în jurul meu se fac compromisuri, cum se trădează, cum se intervine în stânga şi-n dreapta şi cum se numesc şefii, şi la Stat, şi la privat. Eu n-am avut, de când lucrez, unul mai de Doamne-ajută. Ani şi ani, am văzut cum şoferii fură câte-o găleată de motorină pe săptămână şi am auzit că prin structurile înalte ale Statului se fură pe rupte, cu zecile de milioane de euro. Era poporul meu şi înţelegeam perfect de ce nimeni n-a păţit nimic.
Până acum vreo două săptămâni…
Adrian CRÂNGANU
