Se pare că vrând, nevrând, în ultimul timp m-am trezit cumva implicat în fenomenul muzical. Nu cred că are importanţă cum am ajuns la asta. Sau poate că are, în ideea că explică într-un fel ceea ce voi spune în continuare. Pe scurt, încerc să sprijin o trupă tânără, care s-a format în urmă cu vreo opt luni, şi în care cred. Cred în ea, cred în tinerii care încearcă să facă muzică adevărată, altfel nu i-aş ajuta. Cred în ei aşa cum credeam în mine, în urmă cu vreo 25 de ani, când umblam pe la Timişoara şi la Bucureşti cu manuscrisul unui roman şi băteam pe la toate uşile editurilor care-mi ieşeau în cale.

Cam aşa se prezintă situaţia, în câteva cuvinte. Iar ca să pot să-i ajut, aşa cum mi-am propus, am considerat că lucrurile se văd cel mai bine din interiorul fenomenului. Sau mai degrabă se simt. Şi atunci mi-am zis că poate ar trebui să merg la spectacole, în primul rând, iar când am puţin timp liber, să ascult atent ce se difuzează la radio. Mi se părea foarte important, ca să compar cu ceea ce cântă ei. Şi chiar asta am făcut.

Rezultatul a fost o dezamăgire fără margini. În primul rând, culmea!, m-a şocat publicul împărţit în două: unii dintre spectatori, cei din faţa scenei, isterizaţi în ultimul hal de o „vedetă” umflată artifical de impresari, radiouri şi televiziuni, ca un balon, şi de aceea tot atât de goală pe dinăuntru. Eu am văzut-o pe Antonia, care, atunci când nu a făcut play-back, mi-a jignit pur şi simplu timpanele. Asta însă n-avea nici cea mai mică importanţă. Important era că avea pantalonaşi scurţi şi picioare lungi, şi că e frumoasă. Fiindcă e. Fetiţele din faţă, care nu cred să fi avut mai mult de 14-15 ani, mai că plângeau că o văd în carne şi oase pe cea care, din câte am înţeles de pe la televizor, e idolul unei generaţii. Eu, însă, am fost atent la cu totul altceva. Apoi, a urcat pe scenă un băiat, Sonny Flame, şi cred că din toată mulţimea aia doar eu nu auzisem de el. Ceea ce se întâmpla în faţa scenei era demn de o casă de nebuni. Băiatul a cântat câteva melodii străine, cu CD-ul în spate, ca la karaoke, a dansat pe rupte şi, cel mai important, era cu bustul gol, numai pătrăţele de muşchi acolo unde alţii au doar burtă. Şi nu mi-a venit să cred că, atunci când şi-a terminat numărul, câteva sute de fete, cele de 14-15 ani, au plecat fără să privească măcar o clipă înapoi. Dacă ar fi făcut-o, ar fi observat că pe scenă urcase Direcţia 5. Cred însă că nici ele n-au auzit de ea, cum nu auzisem eu de Tarzan al lor.

Cealaltă categorie de spectatori, fiindcă n-am uitat de ea, sunt cei care vin la spectacole degeaba. Stau puţin mai în spate şi vorbesc, cu vreun pahar de bere în mână, şi nu le pasă nici cât negru sub unghie cine cântă. Poate să fie Sofia Vicoveanca sau poate să fie Beyonce, lor le e totuna.

La sfârşit, am analizat cu mare atenţie totul, toate detaliile, şi în ceea ce priveşte muzica, şi în ceea ce priveşte oamenii care vin la spectacole. Concluzia pe care am tras-o a fost că e greu, foarte greu să faci muzică adevărată, între „vedete” (scrise neapărat între ghilimele) care cântă „hituri”, cărora eu le zic melodii de unică folosinţă, fiindcă peste trei luni nimeni nu mai ştie nimic de ele, şi un public ori isteric din cale-afară, ori perfect placid, aşa cum îi stă cel mai bine românului.

Trupa tânără de care vorbeam eu la început încearcă, însă, să facă muzică adevărată. Eu îi sprijin, fiindcă chiar cred în ei. Cred, aşa cum am crezut în mine acum vreo 25 de ani, când umblam cu un manuscris pe la Timişoara şi Bucureşti, şi băteam pe la uşile tuturor editurilor care-mi ieşeau în cale. Şi până la urmă manuscrisul s-a făcut carte…