Acum, că am înţeles, în sfârşit, că în România campania electorală a început în 1 ianuarie 1990 şi n-o să se termine niciodată, m-am mai liniştit. Ceaţa politică în care am orbecăit s-a risipit încet, încet, şi văd lucrurile mult mai clar. Sincer, mă aşteptam la mai mult din partea mea, adică să-mi dau seama mai repede de toate astea, nu după 33 de ani, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Prin urmare, din momentul ăsta socotesc că a venit vremea să mă ocup mai serios de mine.
Asta înseamnă că o să încep să mă schimb. Nu neapărat fiindcă vreau, dar cred că asta e urmarea hotărârii pe care am luat-o. Şi poate şi pentru că am ajuns la o vârstă la care gândurile încep să se închidă la culoare. Deocamdată, ale mele sunt cenuşii. Nu întotdeauna, dar uneori chiar au nuanţa asta. Aşa că, de la un timp încoace, îmi pun problema ce-am să fac după ce ies la pensie. Nu mai am atât de mult până atunci, iar în clipa în care o să mă văd cu decizia în buzunar o să ascund toate pixurile din casă şi, măcar şase luni, nici prin cap nu-mi trece să le caut, iar la calculator o să-mi şterg programul de scriere. Ăsta poate pentru vreun an, fiindcă nu-l folosesc prea des.
Ei, bine, după perioada asta de graţie pe care am de gând să mi-o acord, îmi imaginam că o să încep o nouă viaţă, mult mai liniştită şi mai aşezată. Acum îmi dau însă seama că, în ultimii ani cel puţin, n-am făcut altceva decât să mă amăgesc. Să mă mint. Şi să visez. Credeam eu că am să mă apuc de scris, dar altfel. Calm şi aşezat, cum ziceam. Dacă aveam să-mi las sau nu barbă, urma să mă mai gândesc, la fel şi dacă o să-mi cumpăr sau nu o pipă, ca să par mai interesant, dar în primul rând eram sigur că o să am mintea limpede, că ziua o să aibă 24 de ore, nu 8, că n-o să mai interesez pe nimeni şi astfel nimeni n-o să mă mai bâzâie pe messenger, pe email sau WhatsApp, şi mai ales că noaptea n-o să mă mai trimită la culcare la ore mici, aşa cum o face acum, ca să nu merg a doua zi buimac şi cu capul mare la lucru.
Îmi spuneam că o să încep şi chiar o să termin cel puţin două cărţi pe care le port în minte, poate şi o piesă de teatru care nu-mi dă pace, depinde cât au să mă ţină puterile. Dar totul senin, fără să mă încrunt sau să înjur că nu-mi iese o frază, calm şi pufăind tacticos din pipă, dacă mă hotărăsc să-mi cumpăr una, şi cu un zâmbet înţelept iţit de sub mustaţă, dacă mă decid şi-n privinţa bărbii.
Nu mai ştiu exact, însă, nici când, nici ce anume m-a trezit din vis. Cred că am văzut sau am auzit ceva legat de tineretul din ziua de azi, şi, după ce m-am frecat la ochi, am înţeles, de data asta la timp, nu ca în cazul campaniei electorale începute în ’90, că de fapt, în câţiva ani, n-o să mai am pentru cine să scriu.
Nu-i învinovăţesc pe tineri. Chiar nu. Dar nu-mi iese din cap o întâmplare pe care am mai povestit-o, aia cu fiul meu care, în vacanţa dintre clasa a şasea şi a şaptea, trebuia să citească o carte. El a ales „Robinson Crusoe”. În prima zi de şcoală, profesoara de limba română le-a spus elevilor să se ridice în picioare cine a citit. Când l-a văzut doar pe el, i-a zis că e fraier şi să se aşeze mai repede în bancă. În momentul în care mi-a povestit păţania, am vrut să mă duc peste profesoară aşa, în pantaloni scurţi şi într-un tricou lălâu, cum stăteam prin casă, era un septembrie cald, dar s-a proptit nevastă-mea în uşă, hotărâtă cum de puţine ori am văzut-o, şi m-a întors din drum.
Iar acum stau în alţi pantaloni scurţi şi într-un tricou şi mai lălâu, într-un august şi mai cald, şi-mi imaginez cum, probabil, la pensie am să mă bărbieresc în fiecare zi şi-am să mă las de fumat.
Adrian CRÂNGANU