Chiar dacă de multe ori am lăsat impresia că nu sunt deloc atent la ceea ce se întâmplă în jurul meu, fiindcă nu mă interesa ori păream cu gândurile în cu totul altă parte, ba, mai rău, mi se mai închideau şi ochii de somn, lucrurile nu stăteau întocmai aşa. Ceva în mine mereu a rămas treaz, nu mult, o bucăţică, şi mai cred că ea a existat acolo dintotdeauna. Cum altfel aş putea să-mi explic amintirile care, oricât de greu ar părea de crezut, se mai plimbă uneori prin gândurile mele? S-ar putea crede că bat câmpii, dar ţin minte perfect cum, pe la vreo doi ani şi jumătate, bunicul mă lua cu el în căruţă, îmi amintesc mustaţa lui care pe vremea aia nu ştiam că seamănă cu a lui Hitler, văd şi-acum foarte clar biciuşca înfiptă într-o bucată de ţeavă lustruită de pe marginea loitrei şi coada mătăsoasă a calului care valsa, elegant, cu muştele care nu-i dădeau pace. Mă mai văd, după vreo doi sau trei ani, ca şi cum aş fi undeva deasupra, cum stăteam la poveşti cu Petrache Lupu, omul lui Dumnezeu de la Maglavit, de unde era mama, ciuguleam seminţe dulci de floarea-soarelui pe care le culegeam direct de pe turtă, şi cum, din când în când, el îmi întindea o pungă cafenie cu bomboane lipicioase pe care le molfăiam şi noaptea-n somn.
N-am reuşit niciodată să-mi explic cum de se-ntâmplă toate astea, dar adevărul e că nici nu mi-am pierdut vremea încercând să aflu. Şi cum pe-atunci nu ştiam să scriu, am păstrat undeva, nu ştiu unde, cred că mai degrabă ca pe nişte fotografii decât ca pe un film, toate acele imagini care mi-au colorat copilăria.
Abia mai târziu am început să-mi notez, dar nu întotdeauna şi nici orice, fiindcă n-am fost un elev prea sârguincios, unele întâmplări prin care, credeam eu, destinul îmi făcea cu ochiul. Nu era cine ştie ce: o olimpiadă la limba română, o fată care roşea toată când se-ntâmpla să vorbească cu mine, eu fiind de cel puţin o mie de ori mai fâstâcit decât ea, un loc întâi cu şcoala la campionatul de fotbal pe oraş, ba chiar, într-a opta, începusem să scriu şi un roman, dar la sfârşitul agendei pe care-o şterpelisem de la taică-miu, pagini pe care mă rugam din tot sufletul să nu le citească, din greşeală sau curiozitate, cineva.
Pe urmă, într-un alt carneţel, pe care îl ţineam ascuns în spatele cărţilor din bibliotecă, unde ştiam că nu caută nimeni, am început să-mi notez, oarecum codificat, dar nu chiar într-atât încât să nu mai înţeleg mai târziu despre ce e vorba, despre greva minerilor din Valea Jiului, din august 1977, şi cea a muncitorilor din Braşov, de peste zece ani. Nu ştiam prea bine de ce făceam toate astea, dar cred că, în adâncul sufletului, speram că vreodată, prin cine ştie ce minune, am să pot scrie despre ele.
Vremurile s-au schimbat apoi, eu n-am mai apucat să povestesc despre acele întâmplări, dar am scris despre altele. Am avut norocul să-mi transform pasiunea în meserie, şi asta cred că m-a salvat de la naufragiul interior pe seama căruia mulţi dintre prietenii mei din tinereţe probabil că făceau pariuri. N-am mai avut agende şi carneţele, pentru că la picioare mi se aşterneau pagini întregi de ziar. Le-am umplut cu bune şi cu rele, după cum erau timpurile, dar, chiar şi atunci, îmi notam pe tot felul de hârtiuţe, pe care mai apoi se-ntâmpla să uit pe unde le-am pus, expresii sau propoziţii întregi pe care aveam de gând să le folosesc în articolul pe care urma să-l scriu.
Acum, adică de vreo două săptămâni, nu mai fac asta. Mâna refuză parcă să apuce pixul, iar creierul e neputincios şi se-mpiedică în hidoşenia cuvintelor care i se-aşează-n cale. Nu crede, şi nici eu nu cred, să mai fi trăit vreodată vremuri mai urâte ca acum. Poate că şi alţii le-au observat, poate că a fost o simplă întâmplare, dar zilele trecute m-au sunat de la nu mai ştiu ce institut, pentru un sondaj de opinie. Şi, chiar dacă a trebuit să răspund scurt, repede şi sincer, la ultima întrebare, dacă cred că România merge într-o direcţie bună, în loc de da sau nu, cum mi s-a cerut, i-am spus operatoarei că părerea mea e că ţara asta n-o să se mai facă bine niciodată. Atunci nu m-a interesat, dar acum măntreb dacă doamna aceea o fi desenat sau nu o căsuţă-n plus la chestionar.
Adrian CRÂNGANU
