Acum numai ce-am intrat pe uşă. Am lăsat deoparte orice altceva aveam de gând să fac, chiar dacă, în clipa aia, nici nu prea ştiam bine ce, şi aşa, în hainele de oraş, m-am aşezat la masa care-mi ţine loc de birou, cu stiloul în mână şi o foaie albă în faţă. În ani, am învăţat că articolele se aştern cel mai uşor şi mai frumos pe hârtie atunci când lucrurile despre care vreau să scriu nu apucă să se răcească. Şi titlurile potrivite, cred eu, tot atunci le găsesc, când totul e cald încă în gândurile mele.
Aşadar, numai ce-am intrat în casă. Am fost cu cineva la spital, la Unitatea de Primiri Urgenţe, să-şi facă testul COVID, pentru că, la un moment-dat, şi-a dat seama că-şi pierduse mirosul. Anosmie parcă-i zice, din ce-mi amintesc că am citit pe undeva. Culmea mi s-a părut că gust avea, şi asta n-am prea înţeles eu cum vine, dar, la cât de întors pe dos eram la ora aia, nici n-a prea mai contat.
Tot drumul până la spital nu m-am gândit decât la ce am scris în ultimul timp despre COVID şi, dintr-odată, toată băşcălia pe care am făcut-o în articole şi toate ironiile strecurate printre rânduri mi s-au părut doar biete prostii copilăreşti, fără rost şi cumva lipsite de consistenţă şi adevăr, ca nişte basme măturate de realitatea pe care o simţeam apăsătoare în jurul meu, în frigul, umezeala şi cenuşiul acelei după-amiezi ploioase în care mergeam cu capul în pământ, de parcă singura mea dorinţă era să-mi număr, cât mai exact, paşii.
Din când în când, egoist, trăgeam în piept, prin mască, până în adâncul plămânilor, mirosul care mi se părea neasemuit de frumos al cărnii prăjite pentru chebap, şi mi se părea că nu există mireasmă mai ademenitoare pe lume. Câteodată mai simţeam şi adierea fumului ieşit din ţevile de eşapament ale maşinilor care treceau pe lângă mine, una pe care o comparam cu o undă de parfum fin, iar uneori, când, în doar câţiva metri, mi se părea că nările nu mai adulmecă nimic, îmi băgam degetele sub mască doar ca să mă conving că lumea mai păstrează o aromă, oricare ar fi fost ea.
Altceva nu-mi amintesc ce-am gândit, cu toate că n-au trecut de atunci decât două ore. Adică ba da. Când am ajuns în faţa bisericii de lângă blocul meu, pentru prima oară după mult timp, gândul mi-a zburat, pentru câteva clipe, spre Dumnezeu.
În spital nu m-au lăsat să intru, şi am înţeles perfect de ce. Am rămas să aştept la poartă. În mod normal, într-o lume fără COVID, aş fi scris că portarul, îmbătat de funcţia măreaţă în care fusese ridicat, se plimba de colo-colo şi se purta ca un cocoş printre găini, una dintre ele fiind chiar eu. Nu şi data asta, însă. Oricât nu mi-au plăcut şi nu-mi plac mie portarii, cu care m-am hârâit mereu, de când mă ştiu, de data asta nu i-am spus aproape nimic celui care păzea bariera şi împărţea asistentelor şi infirmierelor plasele cu mâncarea adusă de rude pentru bolnavi. L-am întrebat doar cam cât trebuie să aştept, el mi-a răspuns de sus că mult, şi mi-a întors spatele.
I-am dat pace, pentru că oricum am simţit furnicături pe şira spinării. În parcare, două femei s-au pornit să ţipe, cu feţele în mâini, fiindcă tocmai li se spusese la telefon că cineva din familie, m-am gândit eu, tocmai fusese intubat. Şi de parcă asta n-ar fi fost de ajuns, aerul a mai fost sfâşiat şi de sirenele Salvărilor. Două, cât am stat eu acolo, vreun sfert de oră. Şi dintr-odată am simţit că mi-e mult mai frig decât ar fi trebuit să-mi fie.
Drumul spre casă nu ştiu cum l-am făcut. Tot ce-mi amintesc e că, în faţa blocului, am sorbit cu nesaţ parfumul care se ridica din gura de canal înfundată de câteva zile, care, într-o lume normală, fără COVID, aş fi zis că-mi mută nasul din loc.
Adrian CRÂNGANU